Ă II. IDENTIFICAREA I DENTIFICAREA CRIMINALISTIC CRIMINALISTIC
1. Defini ia ia şi obiectul identifică rii criminalistice criminalistice iei criminalis1.1. Identificarea reprezintă „ problema centrală a investiga iei tice”. (Paul L. Kirk, 1966). „Identificarea criminalistică poate fi definit ă ă ca un proces de constatare a identit ă ii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legă tur tur ă ă ii ă cauzală cu fapte ilicite, prin metode ştiin ifice ifice criminalistice, în scopul stabilirii adevă rului rului în procesul judiciar.” (Emilian Stancu). Identic înseamnă „exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau ceva); întocmai, aidoma”, iar identificare „ansamblu de mijloace şi metode folosite de organele folosite de organele judiciare pentru stabilirea identităii unei persoane pe baza trăsăturilor şi particularităilor acesteia”. ( Dic Dic ionar ionar Enciclopedic, vol. III H-K, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 156. Micul Dic ionar ionar Academic, vol. III Literele I-Pr., Editura Univers Enciclopedic, Bucure şti, 2003, p. 10-11, dă definiii mai cuprinzătoare: „Identifica – 1. A stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru Şi: a recunoa şte. 2. A considera ca fiind identice dou ă sau mai multe obiecte, fiine etc. 3. A se simi întocmai cu cineva sau ceva Şi: a se confunda. 4. 4. A aciona aşa cum ar face-o altcineva. 5. A deveni acelaşi cu… Şi: a se contopi”). ”). „Identificare – 1. stabilire a identităii unei persoane sau a unui lucru Şi: recunoa ştere. 2. Stabilire a unui raport de identitate între dou ă lucruri, obiecte etc. Senzaie de a fi întocmai cu cineva sau ceva. 4. Ac ionare în acelaşi mod în
care ar face-o altcineva. 5. Confundare. 6. Contopire”. „Identitate – 1. Coincidenă în toate aspectele cu sine însuşi. 2. (Logică) Principiul identităii: principiul fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul şi acelaşi sens în decursul aceleiaşi operaii. 3. Asemănare perfectă. 4. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană”. „Prin identitate se înelege însuşirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi în spaiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte mânnă ele însele pe întreaga durată a existenei lor” (A. şi le determină să rămâ Lalande). Realizarea identificării presupune a se stabili nerepetabilitatea unui obiect prin evidenierea deosebirilor faă de orice alt obiect. Identificarea Identificarea se stabileşte pe baza caracteristicilor generale şi individuale. individuale.
Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid (Emilian Stancu). Scopul final al identificării rii în Criminalistică îl reprezintă stabilirea concretindividuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importană nu numai stabilirea identităii, ii, ci şi stabilirea neidentităii (Lucian Ionescu). Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte: a. Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracional sau create în procesul săvârşirii unei infraciuni, denumite şi obiecte concrete sau de identificat. b. Obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în câmpul infracional, denumite şi obiecte verificate sau identificatoare .
1.2. Premisele ştiinifice ale identificării criminalistice a. Individualitatea (irepetabilitatea); b. Stabilitatea relativă: Duppă gradul de modificabilitate, Du modificabilitate, obiectele examinate pot fi: • nemodificabile (desenele papilare); • relativ modificabile (scrisul de mână); • modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial (deghizarea sau ştergerea urmelor). c. Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflectate). Duppă natura lor, reflectările pot fi: Du • Reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau de destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), care redau particularităile exterioare ale obiectelor şi fiinelor. • Reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere). • Reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc.). • Reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video). În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă într-o modificare de substană pe sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă (Lucian Ionescu). Identificarea se poate face şi f ără un contact nemijlocit, tactil sau vizual: a) după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în cazul infraciunii cu urme experimentale); b) din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după semnalmente, semnalmente, declaraii); c) pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecii, fişe): dactiloscopică, cadavre şi persoane cu identitate necunoscută, persoane dispărute, scrisul de mână, opere de artă, autovehicule etc.; d) după modus operandi (specializarea (specializarea infractorilor pe genuri de infraciuni).
1.3. Principiile identificării criminalistice (Camil Suciu) a. Principiul identităii (identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul). b. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării rii şi obiecte mijloc de identificare. • Obiectul scop al identificării este un obiect material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită şi concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la săvâ vârrşirea faptei, procedeul infraciunii etc.). • Obiectul mijloc de identificare este alcătuit din urmele obiectului scop şi din modelele de comparaie. c. Principiul stabilităii relative a caracteristicilor de identificare. d. Principiul dinamicităii şi interdependenei cauzale. 1.4. Etapele identificării criminalistice a. Stabilirea apartenenei după gen Se realizează pe calea examinării caracteristicilor anumită categorie de obiecte.
generale care definesc o
b. Identificarea individuală Se realizează o îngustare a sferei obiectelor cu aceleaşi caracteristici până la individualizarea corectă. Identificarea individuală reprezintă afirmarea identităii (Lucian Ionescu). Identificarea generică şi identificarea individuală sunt pări componente ale procesului unic de identificare criminalistic criminalistică. c. Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiine (modalitatea cea mai frecventă şi cea mai preferată). criminalistice 2. Metodologia identific ă rii criminalistice se2.1. Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă din selectare şi comparare. Identificarea criminalistică are două faze: a. Examinarea separată a urmelor şi a modelelor de comparaie, stabilindu-se caracteristicile de gen şi individuale; sunt excluse cele cu particularităi deosebite.
b. Examinarea comparativă Presupune stabilirea coincidenei sau concordanei neconcordanei dintre urmă şi modelele de comparaie. Examinarea Examinarea se face prin următoarele metode:
ori a deosebirilor sau
• metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiaii ultraviolete, fotografia de examinare etc.). • metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor [obiectelor] de comparat comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt). • metoda îmbinării sau îmbucşării pentru obinerea continuităii liniare (urme de tăiere, striaii de pe gloane etc.). • metoda suprapunerii, care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării identităii formale. • metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse. 2.2. Reguli pentru obinerea modelelor de comparaie a) să se cunoască persoana sau obiectul de la care provin; b) la obinerea modelelor de comparaie, să se ină cont de condiiile în care s-a format urma la locul faptei; c) urma şi modelele tip de comparaie să conină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator; d) în momentul examinării să fie folosite modele similare, având aceeaşi provenienă. 2.3. Formularea concluziilor Edmond Locard: „ Nu vă considera i niciodat ă ă obliga i să ajunge i la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examină rile rile tehnice. Dacă exist ă ă cea mai mic mică îndoială , exprima i-o i-o.” L. Retail, despre sarcina expertului: „raportul să u să exprime îndoiala tot atât de clar ca şi certitudinea”. certitudinea”.
Concluziile pot fi: a. Categorice, concretizate într-un răspuns pozitiv sau negativ f ără echivoc. Concluzia expertului nu are valoare absolută. Veridicitatea urmează să fie fie stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. b. Concluzii de probabilitate Probabilitatea se exprimă printr-o funcie de frecvenă (Lucian Ionescu), de
tipul: 0 < P(A) < 1, în care 0 = imposibil (probabilitate 0); 1 = certitudine (probabilitate de 100%); P = probabilitatea; A = elementul întâmpl ător. Probabilitatea repetabilităii depinde de experiena expertului (apreciere subiectivă), volumul datelor centralizate, de studii experimentale şi cercetări (apreciere obiectivă). fundamentale (apreciere
Concluziile cu caracter de probabilitate sunt considerate de cei mai mul i teoreticieni ca utile şi pertinente (Buus Alexandru), urmând a fi coroborate cu celelalte probe. c. Concluzii de imposibilitate, exprimate prin formula „Nu se poate stabili” (NSP), ca urmare a unor factori, de regul ă, obiectivi (starea obiectelor examinate; insuficiena materialelor de comparaie; limitele cunoaşterii ori o dotare tehnică proastă), dar şi subiectivi (superficialitate, alegerea defectuoasă a unei metode, lipsa pregătirii etc.). Este important de subliniat însă că NSP este o concluzie de probabilitate, adică fapta incriminată nu se exclude (Lucian Ionescu). 2.4. Suplimentul de expertiză şi noua expertiză a. Suplimentul de expertiză se dispune când se solicită lămurirea unor aspecte noi sau clarificarea unor afirmaii (art. 124 C. pr. pen.). Poate fi efectuat ă de către acelaşi expert. b. Noua expertiză (contraexpertiz ă) este dispusă din oficiu sau la cererea unei pări interesate, urmărindu-se verificarea primei expertize de către un alt expert sau de către o comisie de experi (art. 125 C. pr. pen.). Prima expertiză se efectuează la laboratoarele interjudeene (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara), iar noua expertiză la Institutul Naional de Expertize Criminalistice al Ministerului de Justiie. Legea nu limitează numărul de expertize. Organul judiciar trebuie să-şi formeze propria părere şi nu să opteze pentru concluziile majoritare (Lucian Ionescu).
Institutul Naional de Expertize Criminalistice efectuează şi prima expertiză în cazurile de mare complexitate pentru care laboratoarele interjudeene nu au dotarea necesară. Are următoarea structură: 2.4.1. Sectorul „Identifică rii rii criminalistice”, cu seciile: a. Expertiza documentelor; b. Expertiza dactiloscopică, traseologică şi balistică; c. Expertiza fizico-chimică şi biologică. 2.4.2. Sectorul „Inginerie criminalistică ”, ”, cu seciile: a. Expertiza în accidentele de trafic şi de muncă; b. Expertiza în incendii şi explozii; c. Expertiza înregistrărilor audio-video şi foto.
2.5. Poliia română este abilitată prin Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 s ă efectueze expertize criminalistice şi constatări tehnico-ştiinifice prin laboratoarele şi specialiştii proprii acreditai. (art. 26, punctul 15).
