Tema Si Viziunea Despre Lume in Romanul ION de Liviu Rebreanu

Tema si viziunea despre lume in romanul ION de Liviu Rebreanu Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu ( în 1920 ), este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale. Opera literara Ion este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după atitudinile pe care romanul le generează la nivelul receptorului. În acest sens, sunt cunoscute interpretările diferite ale criticilor Eugen Lovinescu, George Călinescu şi Nicolae Manolescu. Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion punând în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o are în a rezolva o situaţie socială extrem de complicată : “Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă imensă”. La polul opus, George Călinescu interpretează textul într-un sens tradiţionalist, afirmând că Ion nu este nimic altceva decât o brută, un individ primar, lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare : “Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse.” Cu toate acestea, interpretarea cea mai coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă Nicolae Manolescu, aşezând inţelegerea romanului într-o altă perspectivă. Din perspectiva lui Manolescu, atât Lovinescu cât şi Călinescu se află în eroare, deoarece interpretările lor sunt făcute dintr-un unghi moral, etic. Nicolae Manolescu spune că, de fapt, destinul lui Ion este unul tragic, că satul Pripas este o comunitate aflată în afara moralei, element care anulează orice posibilă interpretare din perspectiva actelor morale. Cu alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a făcut-o, faptele sale desfăşurându-se în normalul psihologic presupus de existenţa în acea comunitate amorală, motiv pentru care Ion nu poate fi acuzat de cruzime. Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul : “toată fiinţa lui arde de dorul de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogati şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă : trebuie să aibă pământ mult, trebuie ! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în priveliştea pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire : – Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază astfel satisfacerea setei organice de pămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema

destinului. Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este titlul romanului – Ion, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine, astfel, exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod. În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, Ion este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu celelalte personaje. Ion este un personaj eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj monumental, complex. Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului pun în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia. Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală, tipică fiinţelor inferioare. De asemenea, Călinescu susţine că Ion se dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar moartea sa este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului, demonstrându-se astfel interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit pe o structură de natură moralistă, eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării lovinesciene, conform căreia romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să se folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului : pământul şi iubirea. Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac : “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan. Echilibrul compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre lume a autorului şi evoluţia personajului central. Romanul este format din două părţi, “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”. Astfel, romanul nu este doar echilibrat, ci şi simetric, pentru că titlurile celor două părţi surprind cele două mari obsesii ale eroului : pământul şi iubirea. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului, supusă convenţiei realiste a veridicităţii, prin detalii toponimice, îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea : “Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul […] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, […] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.” În opinia mea, Ion este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor lăuntrice, mereu dominat de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române. În concluzie, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice, apreciat la aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”. Ion, de Liviu Rebreanu - eseu despre tema și viziunea despre lume Context - Romanul românesc interbelic și implicit romanul realist modern începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, romancier atent la modul în care viața este transfigurată în universal fic țional. În articolul

doctrinar Cred (1926), Liviu Rebreanu își formulează crezul literar : literatura este creație de oameni și de viață, iar romanul este un discurs care fixează curgerea vieții, care dă vieții un tipar care îi surprinde dinamismul și fluiditatea. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer, fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un realism al esențelor. Formula aceasta își găsește expresia în romanul Ion apărut în 1920. Ficțiunea se apropie de realitate cu o privire lucidă, obiectivă, chiar dacă este viață inventată. Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu, este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală înfățișată în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă, o capodoperă a literaturii române interbelice. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare, Zestrea și Rușinea , iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate / transfigurate artistic : gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, Rodovica, din cauza unui țăran sărac. Încadrarea romanului în tipologie, curent cultural/literar, într-o orientare tematică Opera literară Ion este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții. Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detașat, impersonal), al narațiunii (la persoana a III-a) și al relației narator –personaj (naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Viziunea realist-obiectivă se realizează prin : tematica sociala, obiectivitatea perspective narative, construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal. Romanul Ion prezintă drama țăranului ardelean care trăiește într-o societate pentru care pământul e mai mult decât un mijloc de subzistență, un criteriu al valorii individuale. Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii, fapt relevant chiar de structurarea romanului în două mari părți : Glasul pământului și Glasul iubirii, și de tema destinului. Rebreanu creează o capodoperă în care tema foamei ancestrale de pământ a țăranului roman se dezvoltă într-o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, împletită cu tema vieții și a morții, a iubirii și a căsătoriei, tema națională și cea a intelectualității. Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspect ale lumii rurale : obiceiuri și tradiții ( nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relații socioeconomice (stratificarea sociala), relații de familie, instituțiile (biserica, școala), autoritățile. Elemente de structură și de compoziție ale textului narativ, semnificative pentru tema și viziunea despre lume (titlul, spațiul, timpul, structura, relația incipit-final, planuri și tehnici compozi țonale, perspectiva narativă, conflictele, scene semnificative, arta narativă, arta construirii personajelor) Titlul romanului este semnificativ pentru intenția autorului de a face din Ion tipul generic (reprezentativ) al țăranului ardelean, dar și de a sugera evoluția lui spre atipic ca personaj individualizat. Personajul principal, care devine exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, e individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zester, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glaneta șului dobândiseră averea în acela și fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Spațiul acestei lumi este satul Pripas (model real poate fi Prislopul care este familiar scriitorului), construit ca un cronotop arhetipal, func ționând ca un spa țiu închis, cu un tipar de existen ță și de

gândire statornicit prin tradiții arhaice. Imaginea satului pe valea Some șului se conturează printr-o tehnică cinematografică, dintr-o dublă perspectivă: a naratorului și a protagonistului, care contemplă întregul ținut din marginea delnițelor pe care le cosește. Satul din apropierea Armadiei (Năsăudul) este pitit într-o scrântitură de coline marcat de toponimice suggestive (Râpele Dracului, Ci șmeaua mortului, Ulița-mare, Ulița-din-dos) și de simboluri care anticipeayă drama: crucea strâmbă pe care e răstignit un Hristos de tinichea ruginită. Timpul în care ființează această lume este o durată bivalentă. Prezentul etern este durata în care ființează satul, în vreme timpul fragmentar definește condi ția omului: Satul a rămas înapo acela și, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, al ții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vie ții vremea vine nepăsătoare ștergând toate urmele. Suferin țele, patimile, năzuin țele mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă (…) ro țile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însu și mersul vremii. Ideea de timp dual se cristalizează și în opozițiile: timp al muncii/ timp al sărbătorii (ac țiunea începe și se sfârșește în zi de duminică, numai că amiaza de vară de la început e înlocuită de adierea înserării de toamnă, pe parcursul a circa doi ani), durată subiectivă/ obiectivă, istorică (început de secol XX). Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compozi ției și , totodată, denumec cele două patimi ale personajului principal: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele 13 capitole ale romanului urmăresc zbaterea disperată a personajului de a avansa de la marginea societă ții rurale spre central ei, unde consider că i-ar fi locul. Concep ția despre roman ca și corp sferoid determină simetria ilustrată în titlurile Începutul și Sfâr șitul, care sugerează bucla de timp în care se înscrie ac țiunea și mai ales destinul personajului principal. Unele titluri de capitol poartă numele personajelor situate în prim-plan (Vasile, copilul, George), altele concentrează într-un cuvânt esen ța evenimentelor epice (Nunta, Sărutarea, Ștreangul), altele au character simbolic (Zvârcolirea, Noaptea, Blestemul), care marchează deschiderea romanului către parabola vieții și a mor ții. Drama lui Ion se desfășoară între doi poli eviden țiați încă de la nivelul structurii romanului. Dorin ța de a avea pământ intră în contradicție cu iubirea, conflict enun țat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar privește cu dor la Florica. După de intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că altceva trebuie să fie temelia și revine la pasiunea ini țială pentru frumoasa fată a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Incipitul și finalul, construite simetric pe motivul drumului, eviden țiază aspectul de corp sferoid al romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și economic (săraci-boga ți), dar ș cultural (țărani-intelectualitatea satului). Ca prim personaj simbolic al textului, drumul se constituie ca liant, intermediar între realitate și ficțiune, Șoseaua cea mare și fără de sfârșit, marcat de o serie de toponime identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someș, Cluj, Bistrița, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) fiind un transparent simbol al realității. Din această șosea se desprinde un drum care conduce ini țial cititorul în fic țiunea romanescă, în satul Pripas, loc al acțiunii romanului, și care îl va înapoia la final realită ții. La început vesel, neted, jucăuș, înaintează în ritm alert spre Pripas pentru a surprinde satul adormit sub zăpu șeala unei duminici liniștite. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează) drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni. La final, drumul bătătorit se deplasează monotonmonoton ca însușu mersul vremii, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vie ții, de patimile, năzuin țele și dramele la care a fost martor. Descrierea caselor lui Herdelea și Glaneta șu ilustrează condi ția lor social. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu Hristosul care î și tremură jalnic trupul de tinichea ruginită , veghează, atât la început cât și la final, o lume rău alcătuită în care se macină destine incapabile să se verticalizeze, anticipând destinul tragic al protagonistului. Descrierea finală a

drumului închide simetric romanul și face mai accesibilă semnifica ția simbolică prin metafora șoseleiviață. Acțiunea complexă a romanului este prezentată de un narator obiectiv, omniscient care înfă ți șează evenimentele înlănțuite logic și cauzal, explicabil și uneori previzibil. Evenimentele romanului sunt dispuse pe două mai planuri narative, planul țărănimii și planul intelectualită ții, care uneori se derulează paralel, alteori se intersectează, constituind imagini ale aceleia și lumi, asamblate într-o realitate complexă, care dă impresia unei viziuni totale și generează aspectul de monografie a satului transilvănean. Planul destinului individual urmărește drama lui Ion, ca și drumul descoperirii unei identită ți străbătut de Titu Herdelea. Acest plan concentrează structurile epice fundamentale. Planul destinului familial are în centru familia învățătorului Herdelea. Cel mai cuprinzător plan, care conferă valoare de frescă romanului, este cel monografic: planul destinului colectivită ții. Obiectivarea instanței narative este un element de modernizare în romanul românesc interbelic, alături de tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului (capitole dispuse antinomic, alternarea celor două fire epice: destinul lui Ion/ destinul lui Titu Herdelea; existen ța țărănimii/ intelectualității satului) ori a simetriilor narative inverse (dilema matrimonială a lui Ion/ dilema Laurei Herdelea, someșana jucată cu Ana la început/ același joc cu Florica la nuntă, sinuciderea Anei/ sinuciderea lui Avrum, moartea bătrânului Moarcăș/ moartea lui Petri șor etc) sau de prezen ța registrelor stilistice diferite (stil cenușiu, cu vocabularul frust al țăranului în alternan ță cu stilul cărturăresc specific limbajului intelectualului). Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradi țíonal, unde posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu- și acceptă condi ția și este pus în situa ția de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glaneta șului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că for ța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Dincolo de aceste aspect, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. Destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semenii, pe care îi domină, cât mai ales în rela ție cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătima șă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală. În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământulmamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pământul-ibovnică (impresionantă este scena în care Ion sărută pământul) și pământul-stihie. Subiectul se alcătuiește printr-o tehnică modernă a contrapunctului urmărind două fire epice: principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glaneta șului, iar cel de-al doilea fir epic urmărește procesul maturizării lui Titu Herdelea. În planul țărănimii, în centrul romanului se află patima lui Ion pentru pământ. Eroul e torturat de o dilemă psihologică și morală, chemarea pământului nefiind singura din sufletul său, unde se confruntă forța demonică a posesiunii pământului, cu vocea angelică a iubirii, care se preschimbă în patimă devastatoare. Traseul existențial al protagonistului este reliefat prin câteva scene-cheie care surprind devenirea eroului, cum ar fi scena horei, scena sărutării pământului. Episoadele cu semnifica ție majoră sunt construite după principiul simetriilor inverse. Asemenea capitole dispuse antinomic sunt cele care îl

pun pe Ion în fața celor două femei din viața sa, Ana și Florica, sau în fa ța pământului: cap II, “Zvârcolirea”, cap IX, “Sărutarea”. În cap. II al romanului, “Zvârcolirea”, este eviden țiată atitudinea lui Ion în fa ța pământului, a cărui forță și dimesiune îl copleșesc cu atât mai puternic cu cât ,,din atâta hotar el nu stăpâne ște decât două-trei crâmpeie”. Relevanța scenei este amplificată de faptul că ea cuprinde sintagma care denumește prima parte a romanului: Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleșindu-l. Ion dezvoltă încă de la începutul romanului o acutizare a sim țurilor, care îi permite să audă vocile nuanțate ale pământului pesonificat și să perceapă mesajele ascunse care vin din adâncuri: toate (porumbiștele, holdele, grădinile, pădurile) zumzeau, șu șoteau, fâ șăiau, vorbind un grai aspru. Muzicalitatea stranie a naturii în zorii-zilei îi treze ște sentimentul umilin ței și al înfricoșării, care culminează în exclamația uimită: Cât pământ, Doamne!... Scena surprinde un transfer de forțe care stă la baza întregii evoluții a personajului principal și care este de natură să explice desfășurarea stihială de energii a tânărului țăran. Resimțit ini țial ca un uria ș, pământul transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de iarbă care îi în țepa glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este capabil să domnească peste tot cuprinsul. Din acest moment, ritmul lent și contemplativ se precipită, personajul ac ționează parcă animat de o forță exterioară, din răsputeri, cu o râvnă ispititoare. Stropii de sudoare care picură în humă (pământ) înfrățesc parcă mai puternic, omul cu lutul. Această observa ție con ține unul dintre nucleele de sens ale destinului personajului, al cărui traseu este definitiv marcat de împletirea sevei sale vitale cu cea a pământului. Scena care evidențiază prezența factorului irațional este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uria ș la picioarele căruia se zbate un balaur. În pragul desprimăvărării, țăranul are asupra pământului o percep ție cvasierotică, văzând în delnițele sale imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenunchiat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu ni ște mănu și de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalen ță Eros-Thanatos și este concentrată soarta eroului, prizonier al patimei nefirești pentru pământ. În secven ța epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află despre Florica că se mărită cu George, se simte ca și cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delni ță de pământ. Din acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre un posedat al posesiunii, a cărui fixa ție provoacă turbulen țe. Pământul și iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acela și glas, nu mai au voci distincte, ceea ce va grăbi drumul eroului spre moarte. Moartea este văzută ca unică solu ție de ie șire din impasul în care ajunge destinul personajului. Această scenă este străbătută de o violen ță de esen ță naturalistă, sângele lui Ion întorcându-se în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă. Relația personajului cu mediul este magistral eviden țiată încă din scena horei, prin intermediul căreia cititorului i se prezintă marile componente ale universului fic țional în care a pă șit: timpul, spa țiul, personajele principale. Curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, este locul unde se adună întreaga comunitate rurală. Așezarea oamenilor indică o ierarhizare fermă și relații sociale précis delimitate. Primarul satului și cheaburii alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al țăranilor mijloca și, a șeza ți pe prispă. Sărăntocii, ca Alexandru Glanetașu, dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să se apropie prea mult. Preotul și familia învățătorului Herdelea onorează cu prezen ța petrecerea poporului, dar nu participă efectiv la ea, ci păstrează distan ța. Ritmurile some șanei de pe arcu șurile lăutarilor țigani atrag în joc fetele și flăcăii satului, iar vigoarea dansului trebuie să se manifeste nu numai în eliberarea dionisiacă de energii, ci și în impulsul de a întemeia noi familii.Treptat, din amalgamul participanților la horă se detașează o pereche de personaje antagonice: Ion și George Bulbuc.

Autoritatea țăranului sărac în fața celui bogat este pusă în eviden ță de faptul că lăutarii ascultă de Ion, scenă construită simetric cu cea din finalul romanului, când George îl răpune pe rivalul lui cu sapa. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilă prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului sus ținut de lăutari. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii. Rolul horei din via ța comunită ții săte ști este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea, în joc sunt numai flăcăi și fete. În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnită ții umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu: pe de lături, ca un câine la u șa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totu și să se vâre între bogăta și. Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele mai retrase vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare (purtătoare) a veștilor rele în sat, înfăți șată cu un portret grotesc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, de și o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion pe care îl numește hoț și tâlhar pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ru șinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care, la rândul său îl face pe cheabur de ru șinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta. În planul intelectualității, cel de-al doilea fir epic îl prezintă pe Titu Herdelea, tânărul poet aflat în căutarea unei identități artistice și sociale. Via ța boemă a fiului de învă țător este marcată de experiența creației și de aventura erotică (idila cu Roza Lang), care însă nu-l ajută să depă șească criza de identitate și criza de valori cu care se confruntă. Rezolvarea acestor crize se ive ște doar atunci când Titu își asumă existența pe cont propriu, ieșind din orizontul vie ții închise în matricea protectoare a familiei și în celula unui sat. Devenit secretar al Primăriei dintr-un sat de lângă Cluj, el descoperă cât de acut se pune, în acest spațiu, problema apărării fiin ței na ționale. Confruntarea cu această lume necunoscută și participarea sa la congresul ASTREI din Sibiu vor aduce revela ția unui sens existențial: ideea națională. Implicarea lui, ca militant activ în problema drepturilor na ționale ale românilor din Transilvania, aflată sub stăpânire austro-ungară, generează o decizie care îi va schimba esențial existența – trecerea munților în România Mare. Prin această op țiune (care a fost și a scriitorului însuși: Liviu Rebreanu a trecut mun ții în 1909), se reliefează refuzul tânărului intelectual de a accepta un statut social care duce la compromisul moral. Un asemenea compromis e nevoit să facă tatăl lui, care, pentru a nu-și pierde slujba (unica sursă de subzisten ță a familiei), nu-l votează pe Grofșoru, candidatul român pentru Parlament, ci pe deputatul maghiar. Spre deosebire de Zaharia Herdelea, preotul Belciug nu depinde de autoritățile străine, a șa încât are libertatea de a vota cum îl îndeamnă conștiința. Conflictul existent déjà între cei doi reprezentan ți ai intelectualită ții rurale se amplifică astfel, dar va fi rezolvat în final sub semnul toleran ței și al con știin ței apartenen ței la același neam. Scena finală, a sfințirii noului locaș al Bisericii (în raport de simetrie inversă cu secven ța horei duminicale), reunește personajele într-un spațiu simbolic, al satului, într-un ceremonial al celebrării lui Dumnezeu și al vieții care merge înainte chiar dacă câ țiva oameni s-au stins, iar al ții i-au luat locul. Arta narativă reliefează neobișnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vie ții reale. Epicul dens se construiește din episoade numeroase (prin tehnica înlăn țuirii sau a alternan ței) ceea ce îi conferă amplitudine epopeică (Ion – o epopee a țăranului român). Principala instan ță narativă este cea auctorială (omniscientă), caracterizată prin obiectivitate. Pauzele descriptive au menirea de a surprinde scene din viața comunității ori a familiei, de a situa ac țiunea într-un spa țiu construit pe

modelul celui real, de a fixa portrete memorabile sau de a sonda psihologii. Liniile de for ță ale caracterelor se precizează însă nu numai din perspectiva naratorului omniscient. În construirea lumii interioare a personajelor, observația auctorială alternează frecent cu introspec ția. Stilul direct alternează cu stilul indirect și stilul indirect liber. George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, ardelenesc, iar Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în func ție de condi ția lor socială trecerea de la mediul rural la acela intelectual. De asemenea, la o lectură mai atentă se observă diversitatea procedeelor artistice utilizate pentru plasticizarea ideii: personificarea, epitetul, comparația și hiperbola. Arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea ce constituie un element de modernitate în proza românească. În universul satului tradi țional, eroii sunt puternic determinați social și psihologic. Tiparul caracterologic este unul dual, generat de valorile tradi ționale ale lumii țărănești, dar și de circumstanțele unei realități social-istorice imediate. În centrul romanului (roman al unui destin individual) stă figura lui Ion, monumental și simbolic prin tragismul său. Este un personaj realist, tipologic (încărcătura semantică a prenumelui: To ți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion, George Călinescu), natură complexă , dilematică, care se consumă între iubire și patima pentru pământ. Sub aparența simplității și a linearită ții procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are o structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii (complexitatea fiind o trăsătură a personajului realist): viclenie și naivitate, gingă șie și brutalitate, insistență și cinism La începutul romanului, i se face un portret favorabil, care motivează ac țiunile sale prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana sa pătima șă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului: tipul țăranului sărac (patima pentru pământ izvoră ște din convingerea că averea îi asigură demnitatea și respectul comunită ții), tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și ambi țiosul dezumanizat de lăcomie – În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune (Nicolae Manolescu). Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le ob ține, se confruntă, în plan individual-concret, cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu toată comunitatea, ca instanță morală. De aceea, conflictul social este dublat de conflictul tragic. Procedeele de caracterizare, de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului omniscient (portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ, faptele și modelul comportamental, cuvintele, limbajul și gândurile, ca și descrierea vestimenta ției, a mediului, rela țiilor cu ceilalți eroi ai cărții, cu pământul etc.) sunt înso țite de procedee moderne ca introspec ția, monologul interior, relativizarea perspectivelor asupra personajului ( văzut și definit de către mai multe instan țe narative: învățătorul, preotul, Ana și Vasile Baciu, George, comunitatea sătească – el este fruntea flăcăilor din Pripas). Un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat: de impulsurile interioare de adâncime ale ființei (de pildă, exclama ția –Cât pământ, Doamne! exprimă umilința înfricoșată în fața uriașului și foamea ancestrală de pământ, venite din străfundurile fiin ței) și de circumstanțele social-istorice în care fiin țează lumea țărănească. Exprimarea unei opinii Putem observa că, în acest roman, relația dintre țăran și pământ este înfă ți șată în trei ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-mamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pentru bărbat, pământul-ibovnică (Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu

o sapă, pământul- stihie, care spulberă dorințele și iluziile efemere prin moarte. Impresionantă pentru patima lui și anticipativă pentru destinul personajului este scena în care Ion sărută pământul. Apreciat la apariție de criticul literar Eugen Lovinescu drept cea mai puternică crea ție obiectivă a literaturii române, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice. Liviu Rebreanu - Ion Introducere Autor: Liviu Rebreanu Tip: Roman interbelic, realist, de tip obiectiv Definitia romanului: Constructie epica in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa la care participa un numar mare de personaje, intre care se formeaza conflicte puternice. Face parte dintr-o trilogie pe tema pamantului si a conditiei taranului -este primul din aceasta trilogie -al doilea roman din trilogie este Rascoala -al treilea roman a ramas in stadiul de proiect Reprezinta drama taranului ardelean care face parte dintr-o societate in care pamantul reprezinta una dintre valorile principale Intamplarile din roman sunt caracteristice pentru lumea taraneasca de la finalul secolului al XIX-lea Cuprins Categorie: Roman realist obiectiv Caracteristicile romanului realist: -reprezinta realitatea in mod veridic, fara a idealiza personajele si circumstantele in care actioneaza. Omul este prezentat ca un produs al mediului din care face parte. Realismul este o Expresie a banalitatii cotidiene - Champfleury. Liviu Rebreanu foloseste o estetica de tip naturalist. -Ion renunta la orice cliseu din literatura si reprezinta veridic viata romanilor din Ardeal de la sfarsitul sec. XIX. Realitatea nu se limiteaza la o singura clasa sociala, oferind fresca societatii transilvanene din acea perioada. -Actiunea se invarte in jurul personajului principal, Ion, care incearca sa urce pe "scara societatii", insa esueaza, destinul sau fiind guvernat de cauzalitati previzibile Viziune despre lume: Pentru Rebreanu, romanul este o Creatie de oameni si de viata. Scriitorul recurge la un realism al esentelor. Naratorul este omniscient si urmareste existenta umana angrenata in fluxul oarbei deveniri. Raport realitate-fictiune: Sunt trei scene importante care au dat nastere romanului: -La hotarul satului Prislop, autorul a asistat la o scena in care un taran imbracat in haine de sarbatoare a sarutat pamantul -Rodovica, fata unuia dintre cei mai bogati tarani, a fost batuta crunt de tatal sau pentru ca s-a insurat cu "un prapadit de flacau, pleava satului" -A treia scena care a dus la nasterea romanului este o discutie cu un tanar taran, Ion Pop al Glanetasului, care isi marturisea dragostea sa pentru pamant, aproape "bolnavicioasa" Transformandu-se in fictiune, aceste trei scene au servit drept schelet pentru un roman cu titlul Zestrea, care a fost abandonat datorita lipsei unui personaj reprezentativ. O parte din destinul familiei lui Rebreanu devine material de inspiratie pentru soarta familiei Herdelea, iar Titu Herdelea este considerat un alter-ego al autorului.

Tema: Reprezentarea problematicii pamantului, particularizata in confruntarea dintre doua pasiuni puternice: Iubirea pentru pamant si cea pentru o singura femeie. Dorintei lui Ion de a iesi dintr-un destin care considera ca ii este strain i se adauga fatalitatea iubirii pentru o femeie care nu ii poate apartine. Perspectiva narativa: Ion propune o lume fictionala creata in concordanta cu realitatea. Naratorul se situeaza in afara lumii prezentate in opera sa, personajele desfasurandu-si actiunile din "resortul lor intern", fara niciun fel de simpatie sau antipatie din partea naratorului. Orice eveniment, chiar si cele tragice, precum sinuciderile sau moartea lui Ion, sunt prezentate cu indiferenta. Perspectiva narativa semnifica chiar viziunea despre lume a autorului, o lume in care personajele nu sunt pedepsite sau rasplatite de o divinitate. Structura: 13 capitole Doua parti: Glasul pamantului, Glasul Iubirii, ce reprezinta chiar vocile care il motiveaza pe Ion. In Glasul pamantului este urmarita dorinta lui Ion pentru pamant si avere. Renunta la dragostea pentru Florica (saraca) si o lasa insarcinata pe Ana a lui Vasile Baciu, pentru a ii obtine zestrea. In Glasul Iubirii, lui Ion ii revine dragostea pentru Florica, maritata intre timp cu rivalul sau, George Bulbuc. Glasul iubirii il duce pe Ion intr-un final spre o moarte violenta. Romanul are un corp de tip Sferoid, marcat de simetria din capitolele cu numele Inceputul, Sfarsitul. Unele capitole au nume care concretizeaza esenta evenimentelor: Nunta, Sarutarea. Tehnica narativa: Prin tehnica planurilor paralele se prezinta in acelasi timp viata intelectualilor (Invatatorul Herdelea si Preotul Belciug) si cea a taranimii. Incipit-final: Motivul drumului parcurs SPRE sat in incipit si INVERS in final ii da romanului un aspect de corp sferoid. Spatiu si timp: Evenimentele se desfasoara in cronologia timpului real, insa dupa moartea lui Ion, personajul principal, timpul parca prinde viteza. Spatiul in care se desfasoara actiunea este in imediata vecinatate a lumii din zona Bistritei. Subiectul: Expozitiunea este ampla. In curtea vaduvei lui Maxim Oprea se aduna tot satul la hora duminicala. Ion danseaza cu Ana cea bogata, chiar daca Florica, fata frumoasa a gazdei il atrage. Intriga: Aparitia lui Vasile Baciu, care il numeste pe Ion hot, talhar, sarantoc si fleandra, ceea ce ii trezeste o sete de razbunare. Actiunea: Se prezinta pe mai multe planuri narative evolutia personajelor. Nucleul actiunii: Ion, Ana, Vasile Baciu, Florica, George. Desfasurarea actiunii incepe in momentul bataii dintre Ion si George. Bataia este in aparenta pornita de la plata lautarilor, insa defapt se mascheaza un alt conflict: intaietatea la mana Anei. Ion il loveste pe George cu parul si bataia se incheie. Ion renunta temporar la pasiunea pentru Florica, si se axeaza pe dobandirea averii lui Vasile Baciu. Ion o seduce pe Ana, pe care o lasa insarcinata si cu care se casatoreste. Ana este batuta si alungata de acasa, in cele din urma sinucigandu-se. Sinuciderea Anei si pierderea copilului nu il afecteaza pe Ion deloc, Ana fiind doar un instrument, iar Ion intorcandu-se la pasiunea pentru Florica, chiar daca acum era sotia lui George. Deznodamantul: Finalul este previzibil. Ion este prins de George noaptea la Florica, si este ucis cu sapa. Acest conflict este simetric cu cel din incipit, unde "castiga" Ion. George este arestat, iar Florica isi continua viata in singuratate. Singura persoana care are de castigat este preotul Belciug, pentru ca pamantul lui Ion intra in posesia bisericii, si astfel se construieste turla. Intr-un plan secundar al romanului se prezinta viata Herdelenilor - dificultatile intampinate de invatator si evolutia lui Titu ca poet si jurnalist. Scene importante:

Hora prezinta timpul, spatiul si personajele universului din roman. Personajele sunt ierarhizate si categoriile sociale sunt delimitate. Primarul si chiaburii nu interactioneaza cu taranii mjjlocasi asezati pe prispa. Sarantocii precum Alexandru Glanetasu dau tarcoale acestei lumi dar nu se apropie. Preotul si familia Herdelea doar onoreaza cu prezenta, dar nu participa la petrecere. In aceasca scena se observa cele doua personaje antagonice: Ion si George Bulbuc. Bataia de la carciuma dintre cei doi este castigata de Ion, scena bataii find simetrica cu sfarsitul, cand Ion este rapus de rivalul sau. Zvarcolirea: In capitolul II se evidentiaza atitudinea lui Ion fata de pamant, catre care simte o "chemare". El "aude" vocile pamantului personificat, si percepe "mesajele" care vin din adancuri. Sarutarea pamantului este o scena care evidentiaza momentul in care Ion se simte ca un urias la picioarele caruia se zbate un balaur. Odata ce afla ca Florica se marita cu George, sentimentul de glorie ii dispare, simtindu-se ca si cum cineva i-a luat "cea mai buna delnita de pamant". Aflam astfel ca glasul pamantului si glasul iubirii nu mai sunt acum doua voci separate, si canta impreuna intr-o "armonie" fatala. Personajele: Intelectualitatea - Zaharia Herdelea, una dintre figurile emblematice pentru planul epic secundar al romanului. Presat de grija copiilor (9, din care au trait doar 3), Herdelea accepta compromisul si se muta la Pripas, unde o duce greu la inceput, neavand locuinta asigurata de comuna. Invatatorul cheltuieste din proprii bani pentru a repara o casa taraneasca in care sa stea, dar dupa un an, taranul rupe contractul de inchiriere si se muta in casa aranjata de invatator. Patania se repeta si Herdelea accepta oferta lui Belciug, cu care era bun prieten. Cu timpul, relatiile dintre cei doi se deterioreaza si Herdelea simte orice tensiune ca o amenintare de a-si pierde agoniseala. Dascalul se implica involuntar in lupte politice. In scena alegerilor (lupta dintre Victor Grofsoru si candidatul maghiar), in urma depunerii votului sau, Herdelea este fortat sa se pensioneze. Zaharia este lipsit de demnitate si se plange oricui. In final ajunge la Victor Grofsoru, a carui infrangere este cauzata chiar de voturile intoarse de Herdelea. Victor il iarta in final. Relatia Ion - Titu Herdelea Ion si Titu reprezinta doua dintre tipurile umane principale din roman. Destinele lor sunt strans legate si evidentiate intr-o retea de simetrii si opozitii de-a lungul operei. Ion este tipul generic al taranului. Titu este tipul taranului aspirant la statutul de intelectual. El este lipsit de forta de a-si pune in practica idealul. Cei doi au varste apropiate, au copilart impreuna. Ion il respecta datorita statutului sau de fiu al invatatorului. Ii cere sfaturi des, insa consecintle urmarii acestor sfaturi sunt devastatoare. Cand Ion se plange ca Vasile Baciu nu i-o da pe Ana de sotie, el spune ca trebuie sa-l sileasca, ceea ce ii da lui Ion ideea de a o lasa insarcinata. Ion a fost dat la scoala la insistentele invatatorului. Initial a fost un elev silitor, cuminte, a fost scutit chiar de taxa de inscriere, insa dupa doua luni a refuzat sa mai mearga la scoala pe motiv ca ii placea mai mult munca de pe camp. A continuat totusi sa citeasca gazete si carti imprumutate de la invatator. Titu, un elev eminent, in clasa a III-a la liceu se simtea persecutat. S-a mutat apoi la liceul unguresc din Bistrita, apoi la liceul sasesc, dupa care a terminat ultimele doua clase liceale acasa, din cauza taxelor prea mari. Nu isi da bacalaureatul, deci nu poate deveni preot, notar sau macar profesor, cum si-a dorit tatal sau. In prezent, in timp ce Ion se chinuia sa scape de statutul de sarantoc, Titu se angajeaza ca ajutor la notarul din Salva, publica o poezie de trei strofe, si declarandu-se poet, castiga admiratia domnisoarelor din tinut. In timp ce Ion se zbate intre pasiunea pentru Florica si patima pentru averea Anei, Titu traieste o iubire pentru Lucretia Dragu si o aventura cu Roza Lang.

Comparatie: Ion este un flacau al carui calitati l-ar fi pus pe o pozitie exceptionala in sat, insa este marginalizat datorita faptului ca nu are pamant, criteriu fundamental in acea lume. Titu, desi porneste de pe o pozitie privilegiata, este un mediocru. Tipologia celor doua personaje este evidentiata de aumite scene. Pentru Ion, o scena reprezentativa este cea a sarutarii pamantului. Evolutia lui Titu este sintetizata in penultimul capitol, in scrisoarea de la Bucuresti catre parinti. Este un om acum maturizat de dorul de casa, care se simte instrainat de Ardeal. Modalitati de caracterizare Ion este caracterizat prin faptele sale de pe tot parcursul romanului, prin tehnica basoreliefului. Chiar daca el este exponentul unei clase sociale, el evolueaza spre atipic, individualizandu-se. O caracteristica importanta a sa este forta cu care incearca constant sa-si "invinga" destinul. Cele doua femei care ii modeleaza destinul sunt concepute in antiteza: Ana, urata dar bogata si Florica, frumoasa dar saraca. Naratorul realizeaza descrierea personajelor direct, obiectiv si neimplicat. Ion de Liviu Rebreanu Romanul „Ion" de Liviu Rebreanu reprezintă o certitudine a valorilor realismului după literatura sămănătoristă şi poporanistă. Direcţiia sămănătoristă şi cea poporanistă, ce presupuneau iluminarea ţăranului prin cultură, reprezentau un ideal. De aceea, satul si ţăranul apăreau ca realităţi idilice, ca in poeziile lui George Coşbuc. Când apare romanul „Ion" in 1920, criticul Eugen Lovinescu scrie laudativ despre Liviu Rebreanu, observând realismul creării personajelor. Pentru prima data, satul si ţăranul erau două realităţi privite cu detaşare. Chiar si George Călinescu, adeptul realismului, a considerat ca pentru multa vreme literatura romana va fi o literatura de „Ioni". Paradoxal, tocmai Călinescu nu va scrie niciodată un astfel de roman. Opinia sa nu este însă acceptata de Eugen Lovinescu, adeptul modernismului. El apreciază romanul lui Rebreanu, in sensul noutăţii de perspectiva, in raport cu alte romane scrise pe aceeaşi temă. Totuşi, el formulează teoria sincronismului, considerând ca o dată cu evoluţia civilizaţiei, trebuie sa existe un altfel de roman, acela cu referinţă citadină. In perioada interbelica se constata o adevarata tradiţie de scriere a nuvelelor, considerate nuclee tematice pentru romane. Această realitate este vizibila atât in cazul lui Camil Petrescu, cat si in cel al lui Liviu Rebreanu. Nuvela anticipeaza conflictul din romanul „Ion", in timp ce nuvelele „Catastrofa" si „Iţic Ştrul dezertor" reprezinta puncte de plecare ale romanului „Pădurea spanzuratilor". In „Mărturisiri", carte publicata in 1932, Liviu Rebreanu explica geneza romanelor „Ion" si „Padurea spanzuratilor". Aceasta este o dovada a conceperii apriorice a ambelor texte. Atunci, aceste romane aparţin doricului, in terminologia lui Nicolae Manolescu in "Arca lui Noe". Totusi, "Padurea spanzuratilor" poate fi considerat text de tranzitie intre doric şi ionic, intrucât exista si elemente de psihologizare a protagonistului Apostol Bologa. Naratiunea, in ambele romane, este la persoana a IIIa, iar naratorul este omniscient si extradiegetic (Gérard Genette – „Figures III"). In „Mărturisiri", autorul expune trei evenimente, care l-au impresionat, conducandu-l spre crearea romanului „Ion". Rebreanu aminteşte de cazul unei fete, care a fost necinstita de un flacau din sat, fiind apoi bătuta si alungata de tatal ei. In romanul "Ion", Ana va fi personajul care va avea un destin tragic. Crezându-se iubita de Ion, se indreapta spre acesta, ca spre fericirea însăşi, conştientizând treptat ca iubirea lui Ion nu a fost decât o iluzie.

Un alt eveniment care l-a marcat pe autor a fost vederea unui ţaran, care s-a aplecat si a sarutat pamantul. De aici provine scena in care personajul Ion va saruta pamantul, traind un sentiment aproape mistic. Autorul a mai fost impresionat si de cunoasterea unui taran, care se numea chiar Ion al Glanetaşului. Acesta era foarte sarac, dar harnic si iubea pamantul, cu o patima nemaiîntâlnită. Autorul va corela aceste trei evenimente si va concepe romanul. Ciclicitatea este o alta caracteristica a romanului realist. „Ion" incepe si se sfarseste prin motivul „drumului”. In viziunea lui Rebreanu, drumul este o metafora a vietii. Criticul Lucian Raicu sesizeaza ca „scriitorul stie sa redea viata". De asemenea, primul capitol este intitulat „Inceputul", iar ultimul „Sfarsitul", astfel incat textul devine echivalent unei existente. Si in romanul „Răscoala" se observa acelaşi procedeu, intrucât primul capitol are titlul „Răsăritul", iar ultimul „Apusul". Miscarea soarelui pe cer devine astfel o metafora a vietii. Devine pertinenta si afirmatia lui Jean Ricardou, din „Noi probleme ale romanului". Autorul sesizeaza ca intre incipitul si finalul unui text literar exista o strânsă legătură, chiar daca se afla la o mare distanta narativa. Simetria romanului „Ion" rezulta si din scena horei. Exista doua hore in text: una la început si alta la final. Din punct de vedere simbolic, hora corespunde motivului „cercului”, sugerand ciclicitatea. Hora iniţială reprezinta viata, reunind toate personajele semnificative in evenimentele ce vor fi narate. Hora finala, simbolizează începutul unei noi existente, dupa sinuciderea Anei si omorârea lui Ion de către George. Din punct de vedere structural, romanul este alcatuit din doua parti intitulate simbolic „Glasul pamantului" si „Glasul iubirii". Termenul comun ambelor titluri este "glasul", ca o voce interioara a personajului Ion, care este fascinat mai intai de pamant si apoi de iubire. El se va indrepta spre ambele teme, insa, ca in romanele lui Dostoievski, prima alegere influenţează intregul destin. Ion nu se mai poate întoarce spre eros, pentru ca prima sa opţiune a fost pamantul. De altfel, si uciderea sa de către George, cu sapa, unealta a pământului, sugerează ca Ion este predestinat sa ramana in tema pamantului. In critica literara, de la George Călinescu la Eugen Lovinescu, personajul Ion a fost analizat numai in datele eticului, fiind considerat o „bruta", un „instinctual". Aceste calificari i se par mult prea simpliste criticului Lucian Raicu. El demonstreaza in momografia dedicata lui Liviu Rebreanu, ca asemenea considerari nu conduc decat spre o discutie sterila asupra lui Ion. Intr-adevar protagonistul nu are soluţii pentru situatia in care se afla. Pamantul este dorit cu patima, fiind iubit „ca o ibovnica", aşa cum reiese din scena sarutarii pamantului. Chiar autorul in „Marturisiri" explica faptul ca, pentru taran, pamantul nu este un simplu obiect de exploatare, ci mai degraba „o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment straniu de adoraţie si de teamă". Atunci, pamantul reprezinta o motivaţie a unor obsesii de tip freudian. Si Lucian Raicu sesizează ca Rebreanu scrie un roman al unei obsesii, adica al unei chemari secrete, care covarseste totul. Din acest punct de vedere se poate face legătura intre romanul lui Rebreanu si cele ale lui Dostoievski. In „Crima si pedeapsa", dar si in "Fratii Karamazov", personajele sunt dominate din subterana de obsesiile care le motivează actiunile. Ele nu se pot împotrivi acestor trăiri, asa cum nici Ion nu poate sa nu auda „glasul pamantului" si apoi „glasul iubirii". Intentia autorului (Umberto Eco – „Limitele interpretarii") a fost, ca prin toate romanele sale, sa redea viata. Aceasta realitate este vizibila in romanul "Ion", in primul rand prin motivul „drumului”, o metafora a vieţii. Aşadar, intre intenţia autorului si cea a operei exista o echivalenta. Descrierea drumului cuprinde si o semnificatie iniţiatică, pentru ca, simbolic, reprezinta o invitatie a lectorului in parcurgerea textului. Naratorul apare in ipostaza de martor, amintind cu fidelitate mai multe spatii, care vor conduce in cele din urma catre satul Pripas, locul desfăşurării

evenimentelor: Cârlibaba, Someş, Cluj, Armadia, Jidoviţa, Bistriţa etc. La finalul romanului, toţi aceşti topoí, insa, in ordinea inversa, astfel incat este exprimata indepartarea de sat. Simetria textuala este asadar observabila si la nivelul locurilor care alcătuiesc împrejurimile satului Pripas.Daca initial, drumul este privit dintr-o perspectiva a planului indepartat, asa cum sugerează si topoíi enumerati, se va trece la o perspectiva a prim planului, când satul va fi descris din interior. In „Noi probleme ale romanului", Jean Ricardou sesizeaza ca nu exista descriere fara naratiune, ajungand la conceptul „descrierii narative”. Dupa observarea drumului, naratorul-martor va descrie doua realitati esentiale in roman: casa invatatorului Herdelea si cea a lui Alexandru Pop Glanetaşu. Prin descrierea acestor doua case sunt caracterizate in mod indirect personajele, anticipandu-se cele doua planuri ale romanului: al intelectualitatii sotului, prin invatatorul Herdelea si al taranimii prin Alexandru Pop Glanetaşu, tatăl lui Ion. Casa lui Herdelea are o topologie centrala, iar descrierea ei este una narativa, chiar prin personificarea celor doua ferestre, care se uita tocmai in inima satului "cercetătoare si dojenitoare". De fapt, invatatorul Herdelea este cercetator si dojenitor, intrucat reprezinta instanţa morala a satului, având rolul de comentator al evenimentelor. Casa lui Alexandru Pop Glanetaşu reflecta saracia si mizeria in care se complace aceasta familie: „coperisul de paie parca e un corp de balaur". Ion, fiul lui Glanetaşu, este singurul care doreşte sa obtina un statut social. Desele conflicte dintre el si tatăl sau pornesc de la lipsa pamantului. Ambiţia lui Ion este de a avea cat mai mult pamant si toate actiunile sale se vor indrepta in aceasta directie. In „Arca lui Noe", Nicolae Manolescu observa ca romanul creează, la inceput, impresia de pasivitate, satul pare a fi cu desavarsire pustiu. Descrierea horei apare atunci ca element de contrast, reflectând pasiunea vieţii. Scena horei este semnificativa si in ceea ce priveste cele doua teme ale romanului: pamantul si iubirea. La nivelul discursului narativ sunt vizibili mai multi termeni, care corespund ambelor teme. Semnificanţi precum „asprime", „aţâţă", „sângele", „soarele", „sfârâie", „aprig", „infocat", sunt sugestii ale focului, privit ca pasiune a jocului. Hora devine atunci o manifestare a pasiunii debordante: "flăcăii isi încolăcesc bratele, mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor". De tema pamantului apartin semnificanti precum: „colbul", „stratul", ‚pamantul", „brăzdate", „praf". Intr-un mod inexact s-a afirmat in critica literara ca Liviu Rebreanu ar fi un scriitor fara stil. De la bun inceput, scena horei cuprinde termenii citati anterior, exprimand temele romanului. La hora sunt prezente toate personajele semnificative la nivelul istoriei narate: Ion, Ana, George, Florica, Vasile Baciu, Savista. Aceasta din urma are o functie esentiala intrucat apare in toate momentele semnificative ale textului. Ea mediază, de fapt, intre text si vocea autorului. La hora, Ion joaca numai alaturi de Ana, desi lectorul afla ca intr-un timp anterior o iubise pe Florica. Asadar, cuplurile initiale fusesera: Ion-Florica si George-Ana. Toate aceste patru personaje se afla in contrast.Ana si Florica par a fi create dupa modelul basmului: Florica este frumoasa, dar săracă, in timp ce Ana este urata, cel putin in viziunea lui Ion, dar bogată. De asemenea, George este cel mai înstărit flăcău din sat, in timp ce Ion este cel mai sărac. Ion este fascinat de Ana, pentru ca vede in ea o oglinda a pamantului dorit. Trairea pasionala a realitatii pamantului conduce erosul catre alt plan. Pamantul este privit "ca o ibovnica", atat de catre Ion cat si de taranii din „Rascoala". Ion se va indeparta de Florica, pe care o iubea cu adevarat, pentru a o seduce pe Ana, personaj care simbolizeaza, pentru el, pamantul. Atunci, Ana si Florica exprima la randul lor temele romanului. Aurel Sasu observa in „Liviu Rebreanu - Sarbatoarea operei", ca Ion renunta la erosul identificat in Florica, pentru a se indrepta spre tema pamantului. Lucian Raicu

demonstreaza ca, renuntand la eros, Ion se indeparteaza, de fapt, de sine, conştientizând mai tarziu realitatea tragica. Incă din scena horei, Ion va simula iubirea fata de Ana, chemand-o spre un spatiu al fericirii aluzorii: „Sa vii Anuţă... Stii tu unde !".Numele de alint „Anuţă" exprima doar in aparenta iubirea. Ana se va indrepta spre Ion, vazand in acesta fericirea insasi. Atunci, motivul „drumului” capata si conotaţii simbolice. La finalul romanului si Ion va incerca sa o recupereze pe Florica, dar se va defini ca personaj tragic, asemenea Anei. Spaţiul spre care o cheamă Ion pe Ana este, de fapt, unul al inchiderii. Crezand ca merge spre fericire, Ana va merge, de fapt, spre moarte. Romanul va cuprinde o cucerire gradata a Anei, care va culmina cu scena de pe cuptor, cand aceasta i se va dărui lui Ion, chiar in casa tatălui ei. Crezându-se iubita, Ana va suporta cu umilinta privirile tuturor care o pândesc după garduri si ferestre „pipăindu-i burta, comtemplându-i mersul". Este momentul dupa scena de pe cuptor, când Ana ramane insarcinata cu Ion. Niciodata nu il va invinovati pe acesta. Dimpotriva, isi va asuma intregul destin. Actiunile Anei isi gasesc explicatia in dorinta sisifică a trairii fericirii, realitate evidenta si in cazul lui Ion. In imaginar, acesta identifica in Ana propria pasiune pentru pamant. Casatorindu-se cu Ana, va constientiza treptat ca tema pamantului nu este suficientă. De aici apar si frustrările personajului. El incepe s-o bata pe Ana, trimitand-o acasa la Vasile Baciu, care, conform mentalitatii traditionale, o bate la randul sau si o trimite la Ion. Ana se simte tot mai mult intr-un spatiu al captivitatii, in care nu se mai regaseste nicaieri. Numeroasele drumuri de la casa sotului, pana la casa tatalui si invers, definesc un labirint fara centru, in care Ana, treptat, va disparea. Moartea reprezinta unica sansa a salvarii. In tema vinovăţiei nu se va incadra doar Ion, ci si Titu, fiul invatatorului Herdelea. Intr-o discutie avuta cu Ion, acesta ii sugereaza sa o lase insarcinata pe Ana, pentru ca numai in acest fel il poate obliga pe Vasile Baciu sa consimta casatoria. Ca si in romanele lui Dostoievski, raporturile dintre personaje se stabilesc in functie de tema frustrarii. Violentele de limbaj si de gesturi in relatiile dintre Ion si tatal sau rezulta in urma frustrarii de a nu avea pamant. Ion este personajul unei vitalitati debordante: este ambitios si muncitor si va face tot posibilul sa obtina tot ceea ce isi doreste. De aceea va intra in numeroase conflicte si cu Vasile Baciu. In „Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu considera ca aceste doua personaje reprezinta „pasiuni identice". Intr-adevar se creeaza o relatie pasionala intre Ion si Vasile Baciu, dar prin tema urii. Ortega y Gasset explica in „Studii despre iubire" ca ura este tot o pasiune, asemenea iubirii, insa corespunde dorintei de a desfiinţa obiectul urât. Ura lui Vasile Baciu trebuie relationata de propriul sau trecut. Si el fusese asemenea lui Ion, un taran sarac, dar harnic. Casatoria lui cu mama Anei fusese una formala, pentru ca aceasta avea pamant, insa, intre timp, Vasile Baciu invata sa isi iubeasca sotia. El intuieste insa ca Ion nu o va putea iubi niciodata pe Ana.In Ion se vede pe sine, pe cel din trecut, la fel cum in „Moara cu noroc" de Ioan Slavici, Pintea justitiarul isi aminteste de faradelegile facute, atunci cand il vede pe Lica Samadaul. O relatie bazata pe frustrare exista si intre Ion si George Bulbuc. Pentru George, Ion este un rival ereditabil, pentru ca reuseste sa o cucereasca pe Ana. George simte frustrarea celui invins si nu intamplator se va insura tocmai cu Florica, erosul insusi pentru Ion. Aşadar, cuplurile initiale IonFlorica si George-Ana se vor inversează. Ion se va casatori cu Ana, cea mai bogata fata din sat, in timp ce George se va insura cu Florica. Tema privirii apare la modul obsedant in roman, incepand cu scena horei, cand Ion o priveste insistent pe Ana, luand-o treptat in posesie. La nunta Floricai cu George, privirea este multipla. Ana se uita la Ion, care la randul lui o priveste doar pe Florica. Intreaga scena este vizualizata si de George,

care incepe sa intuiasca pasiunea lui Ion. El nu va suporta sa fie invins si pentru a doua oara, si-si va manifesta ura mai tarziu in actul uciderii lui Ion. La nunta Floricai cu George, Ana incepe sa aiba certitudinea ca nu este iubita. In drumul intoarcerii spre casa, ea ii va marturisi lui Ion hotararea sinuciderii: „Am sa ma omor, Ioane!". In realitate, asteapta sa auda cuvintele iubirii, insa raspunsul lui Ion, scurt si sec: "Da omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine", o determina sa ia hotararea finala. In cea mai mare parte, romanul implica un tip narativ auctorial, echivalent focalizarii zero (Gérard Genette – „Figures III") si viziunii din spate (Jean Pouillon – „Timp si roman"). Exista insa scene in care tipul narativ este actorial, intrucat naratorul omniscient preia gandurile si trairile personajelor. Scena sarutarii pamantului este sugestiva din acest punct de vedere. In monografia inchinata lui Liviu Rebreanu, Lucian Raicu observa ca toate romanele autorului sunt axate in jurul unor obsesii. Scena in care Ion ingenuncheaza si saruta pamantul este relevabila pentru imaginea pamantului matern, privit acum la modul pasional: "sufletul ii era patruns de fericire [...] Lotul negru, lipicios ii ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atragandu-l, ca bratele unei iubite patimase". De aceasta data, focalizarea este interna, iar viziunea este „avec”. Gestul sarutarii pamantului provine din subterana trairii: "Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea sisi lipi buzele cu voluptate de pamantul ud". Actul ingenuncherii sugereaza o umilinta a personajului in fata pamantului, care este „numai al lui acuma". Sarutul reflecta dualitatea personajului, care va trece simbolic, de la hora vietii la cea a mortii: "si in sarutarea aceasta grabita, simti un fior rece, ametitor". Scena sinuciderii Anei implica incă o data o schimbare de perspectiva. Naratorul omniscient isi va insusi trairile Anei. Inainte de a se sinucide, Ana vrea sa afle ce simte omul inainte de a muri. De aceea, va fi foarte fascinata de moartea lui Avrum si a lui Dumitru, de la care invata cum trebuie sa se sinucida. Sinuciderea nu poate exista fara trairea profunda a imaginii celuilalt. Pentru Ana, Ion reprezinta totul, asa cum ii si marturiseste: „Tu eşti Dumnezeul meu Ioane". Cand va realiza ca iubirea lui Ion pentru ea a fost doar o iluzie, Ana va se va simti captiva intr-un spatiu fara centru. Singura posibilitate de a-si depasi limita va fi indreptarea catre moarte. Va ajunge sa-l urasca pe Ion, pe carel vede chiar in imaginea propriului copil, Petrisor. Inainte de a se sinucide, Ana va patrunde in grajd, fiind uimita de intunericul de acolo. Simbolic, trece de la imaginea luminii de afara, sugestie a fericirii pierdute, la intunericul ce reprezinta ultima etapa a existentei sale. In momentul sinuciderii, Ana este caracterizata in relatie directa cu pamantul, pe care nu-l mai poate atinge: „Deodată ii trece prin minte ca acu are sa moara, se ingrozi si vru sa se intinda, sa atinga pamantul, sa fuga de moarte. Dar degeaba mişca picioarele căci nu gasea niciun sprijin". La Rebreanu, tema pamantului instituie tragicul fericirii iluzorii. Asemenea lui Ion, si Ana aspira acum la pamant, sugestie de aceasta data a mortii. Tema morţii se imbina acum cu aceea a erosului. Ana simte „o placere grozava, ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Termeni si sintagme precum „placere", „ibovnic", „ar fi imbratisat-o", „salbaticie ucigatoare" exprima intr-o alta forma tema erosului. In starea de sufocare se convertesc pamantul, moartea si erosul. Tema iubirii apare ca pasiune a mortii, ca in romanele lui Dostoievski. Inainte de a muri, Ana revede momentul care i-a schimbat destinul: "ca o fulgerare ii mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea". In capitolul al XII-lea, simbolic in privinta cifrei, este narata uciderea lui Ion de catre George. Cifra 12 este simbolica, exprimand sfârsitul unui ciclu existential, in acest caz, moartea lui Ion. Inca de la începutul capitolului, naratorul omniscient sesizeaza instaurarea unui aparent sentiment de prietenie intre cei doi rivali: „precum flacaii se duc pe la fete in fiecare seara [...] tot astfel se ducea acum Ion pe la George, nesimtit, ca spre un frate bun". Tema urii se impleteste cu cea a fascinatiei. Prietenia celor doi este aparenta, fiind motivata de o atractie fata de celalalt. In

subconstient, George il invidiază pe Ion pentru ca reusise in trecut sa o seduca pe Ana, iar Ion il uraste pe George, pentru ca acesta este cu Florica. Dacă anterior, Ion fusese intr-un raport de superioritate fata de rivalul sau, acum George este cel care il domina pe Ion. Fiecare a avut un rol al frustrarii. Pentru amandoi, erosul a reprezentat o mediere, pentru ca au iubit ceea ce nu au putut avea. Pentru a o recastiga pe Florica, Ion se foloseste de orice pretext pentru ca sa-l viziteze pe George. Reapare in acest capitol Savista, care va anticipa moartea lui Ion. Savista are un rol esential in roman, pentru ca ea apare in toate momentele cruciale ale textului, chiar si in scena horei. Inaintea sinuciderii Anei, ea ii va reprosa acesteia in enunturi asintactice intreaga existenţă. Sătenii o considera nebuna si aproape nimeni nu ia in seama vorbele ei. De fapt, Savista mediaza intre text si vocea autorului. Ea este asemenea carului antic din tragediile grecesti sau ale bufonului din dramele lui Shakespeare. Bufonul sau nebunul intruchipa singurul personaj care putea rosti adevarul, fara teama de a fi pedepsit. In capitolul al XII-lea, Savista ii spune lui George despre Ion si Florica: „Ion...fost...Florica...fost...tâlhari...omoară, omoară!". De fapt, Florica ii este infidela lui George, dăruindu-se lui Ion. George intuieste aceasta realitate, mai ales dupa ce asculta si vorbele Savistei. Crima va fi premeditata: "Apoi daca e asa il omor! Amu nu mai iert...il omor!". Traind in tema geloziei,George se hotaraste sa isi verifice banuiala, punand la cale un plan. Ii va spune lui Ion la carciuma ca are de gand sa plece toata noaptea la padure, lasand-o pe Florica singura. Intr-adevar George va pleca de acasa, dar se va intoarce pentru a vedea daca Florica se intalneste cu Ion. Cu cat se apropia mai mult, lui George i se parea ca, de fapt, se indeparteaza. Aceasta este o dovada a trairii unui labirint lipsit de centru, la fel cum anterior se petrecuse cu Ana: „Cu cat se apropia, cu atat ii era mai frica sa nu ajunga prea tarziu". Descrierile au o valoare narativa: „Cerul se innoureaza treptat, treptat. O stea verzuie care mai clipea singuratica disparu deodata [...]". Ambele realitati instituie tema mortii, caci George va infaptui crima. Il va astepta pe Ion in gradina si in momentul in care acesta va aparea, il va lovi nu cu toporul, asa cum planuise initial, ci cu sapa. Paradoxal, Ion nu va schita niciun gest de autoaparare, ca si cum si-ar fi acceptat destinul. El este predestinat sa ramana in tema pamantului, prima sa optiune. Chiar sapa, unealta cu care se lucreaza pamantul, simbolizeaza aceasta realitate. Analizand romanele lui Dostoievski, „Fratii Karamazov" si „Crima si preadeapsa", Julia Kristeva problematizează tema crimei si a sinuciderii. Ambele teme sunt traite in conformitate cu indepartarea de Dumnezeu, care simbolizează centrul absolut. Sinuciderea este analizata in baza a patru enunturi: „Dumnezeu nu exista. Eu sunt Dumnezeu. Eu nu exist. Eu ma sinucid.". Urmând aceeaşi paradigma, crima este explicata in raport cu alte patru enunturi: „Dumnezeu nu exista.Tu esti Dumnezeu. Tu nu exişti. Eu te ucid.". Crima se naşte din trairea maxima a urii, adica din dorinta de a-l desfiinta total pe celalalt. Astfel se explica si violenta cu care il loveste George pe Ion. Linistea care il va stapani pe George, după înfăptuirea crimei este o dovada a trăirii in subterana. Aproape ca nu constientizeaza ceea ce a făcut. El se întoarce acasa, afirmand senin fata de Florica: "L-am omorat!". Uciderea lui Ion este narata dintr-o dubla perspectiva. In capitolul al XII-lea se impune perspectiva lui George asupra acestei realităţi, in timp ce in ultimul capitol, al XIII-lea, scena este reluata, de data aceasta evocandu-se ceea ce traieste Ion. Atunci, tipul narativ este actorial (Jaap Lintvelt – „Punctul de vedere"), la fel ca in scena sărutarii pamantului de catre Ion si in cea a sinuciderii Anei. Sangele pe care Ion il vede scurgandu-se, nu mai este o reflectare a temei vietii, ci simbolizeaza moartea. Perspectiva apartine personajului, caruia naratorul ii preia gandurile. Atunci focalizarea este interna, iar viziunea este „impreuna cu". La fel ca Ana, Ion isi va aminti, inainte de a muri, intreaga viata, traind sentimentul spatiului inchis. Ultimele ganduri ale sale se indreapta tot

catre pamant, dovada ca este predestinat sa apartina acestei teme: "si-i parea rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui...". In roman exista, dincolo de planul taranesc, si intelectualitatea satului. Invatatorul Herdelea este reprezentantul acestui nivel. Frustrarile personajelor se regasesc si in acest plan, dar nu ating limita maxima, ca in cazul lui Ion. In primul rand se remarca frustrarea invatatorului Herdelea, faţă de existenta sociala. Fiindu-i teama ca-si poate pierde postul, el va vota cu candidatul ungur. Herdelea este un personaj meditativ prin care se coreleaza intelectualitatea satului si planul taranesc. Asemenea fiului sau Titu, Herdelea incearca sa creeze o armonie intre aceste niveluri sociale. Se remarca si frustrarea lui Titu in raport cu tatal, atunci cand acesta din urma voteaza cu candidatul ungur. Totuşi, conflictele dintre ei nu ajung la violenta celor dintre Alexandru Pop Glanetaşu si Ion. Tema pământului generează o alta frustrare in relaţia dintre invatatorul Herdelea si preotul Belciug, care, la fel ca Ion, dorea pamant. La finalul romanului, cei doi se impaca. Ajung la concluzia ca au un rol esenţial in iluminarea ţăranilor. Tema erosului este sumar schitata prin iubirile celor doua fete ale lui Herdelea, Laura si Ghighi. Ambele sunt personaje feminine bovarice, imaginându-si povesti de iubire, in timp ce se pregatesc pentru un bal pe o perioada de un an de zile, care va avea loc la liceul din Armadia. Iubirile lor nu ating limita tragicului, ca in planul ţărănesc. Spre finalul romanului, invatatorul Herdelea va fi inlocuit de Zăgreanu. Initial, Herdelea il uraste pe noul învăţător, dar va exista si impacarea, în momentul in care acesta se va insura cu Ghighi, fata lui Herdelea. De fapt, la hora finala, după uciderea lui Ion de catre George, toate personajele se impaca, instaurandu-se armonia. Hora incheie in mod ciclic romanul, la fel ca si motivul „drumului”. Invatatorul Herdelea si cu sotia sa vor parasi satul, uitendu-se melancolic inapoi, spre noua familie constituita intre Zăgreanu si Ghighi. Este momentul in care invatatorul Herdelea isi aduce aminte de prima sa sosire in sat. Drumul presupune si o ieşire a lectorului din text. Romanul se incheie intr-un mod simetric, trăsătură a textului realist. Comentariu literar - romanul Ion de Liviu Rebreanu Q: Intreaba despre Comentariu literar - romanul Ion de Liviu Rebreanu Comentariu literar - romanul Ion de Liviu Rebreanu Romanul apare in 1920. Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traita, distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta. Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, intr-una din primaverile tineretii sale, cand iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vanat de porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamantul jilav de roua, cu infocare, ca pe o iubita. Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa. Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Li via si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. in chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.

A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamant. Calea sintezei intre aceste momente de viata, atesta in continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente. Procesul de elaborare a romanului, trecand prin fazele manuscrise Rusinea si Zestrea, a fost indelungat, comprimand romanul Ion, L. Rebreanu s-a gandit mai mult la o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a ridicat "ca poet al omului teluric", dupa cum il apreciaza G. Calinescu. Romanul, impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului ardelean de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru. Avem in fata o fresca vasta, cuprinzand, pe langa viata taranimii si pe cea a intelectualitatii satelor cu unele reflexe din pulsatia nationala a intregului Ardeal. Firul principal al actiunii se tese in jurul eroului scrierii, flacaul chipes, voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care din setea de a se imbogati isi sacrifica iubirea pentru Florica, o fata frumoasa, insa saraca asemenea lui, si se casatoreste cu Ana, fata uratica si prizarita, fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, care a consimtit sa i-o dea de sotie, numai dupa ce a aflat ca Ion o sedusese si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini. Dupa casatorie Ion o maltrateaza pe Ana pana cand aceasta, nemaiputand suporta, se sinucide, lasand in urma-i un copil de cateva luni, Petre. in scurt timp moare si acest copil. Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului Petre, ar putea primi pamanturile inapoi. Legea insa nu-l favorizeaza, lucru care nu era cunoscut nici de Ion. Preotul satului, Ion Belciug, a speculat nestiinta lor, angajandu-i in scris ca, dupa moarte, Vasile Baciu si Ion sa lase toata averea lor bisericii. intre timp, Ion se intoarce la iubirea dintai, Florica, devenita sotia lui George. insa George Bulbuc, sotul Floricai, il surprinde noaptea in curte si-l omoara, Romanul se incheie cu perspectiva ca averile lui Ion sa fie trecute bisericii, spre revolta lui Vasile Baciu. De asemenea, se contureaza perspectiva ca in sat sa vina un invatator tanar, mai energic si contradictie cu punctele de vedere ale preotului, George, merge la inchisoare, iar viata satului Pripas, agitata mai intens pentru a clipa, isi reia cursul tihnit. in roman Liviu Rebreanu urmareste doua planuri paralele. in primul plan scriitorul aseaza viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se desprind insa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui Maxim Oprea), si dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamant mult, pe cai mai putin cinstite. Ion cunoaste un acelasi exemplu, chiar in experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. Pariurile lui Ion sunt exprimate diferit, in functie de interesul urmarit. Astfel el tainuieste iubirea pentru Florica si isi disimuleaza setea de pamant sub comportamentul unui indragostit fata de Ana Baciu. in tesatura mestesugita a actiunii se ascunde faptul, ca pierzand pe Ana, Ion nu risca nimic: stingandu-se dragostea oarba ce-i acordase Ana, o pierde pe ea si pe fiul lor Petre. El obtine pentru posteritate stima exprimata public de preotul Ion Belciug, stima de care el nu se mai poate bucura insa. Pentru Florica, Ion si-a riscat viata.

in planul al doilea al romanului, paralel si interferat primului plan, sta viata familiei invatatorului Zaharia Herdelea. Herdelea, invatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se considera intelept si prudent, dar toate actiunile sale sfarsesc prin infrangeri, pana ce-i pensionat din oficiu, obligat sa ceara in scris pensionarea spre a nu fi dat afara. intre realitate si aparenta se interpune aceeasi practica a disimularii de tip rural, subtilizata de intelectualii Herdelea prin procedee diverse. Disimularea subtilizata nu reduce insa brutalitatea faptelor, a realitatii. intre acestea retinem acceptarea destinului lui Herdelea un infrant in lupta pentru viata - ca un succes; acceptarea pensionarii - din oficiu ca o recompensa cu „multumiri si regrete exprimate lui Zaharia Herdelea de insusi ministrul invatamantului". in planuri secundare apare lupta indarjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamantul; lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate intr-o afacere din care iese spoliat; lupta pentru locul de deputat in dieta de la Budapesta; lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra in satul Pripas; lupta fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cat mai bun; concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul vecinului. in satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc potrivit cu starea lor materiala, cu priceperea si firea lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si s-a incuscrit cu saracia. in ograda vaduvei lui Maxim Oprea fusesera clai de fan si grajduri in care nu mai incapeau vitele. Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de cand s-a insurat, s-a tinut totdeauna printre fruntasi. Vaduv acum, il durea gandul ca va trebui sa rupa din pamanturile lui, ca sa potriveasca zestrea Anei, cand se va marita. in alta privinta, si invatatorul Herdelea are necazurile lui. si-a zidit casa pe locul bisericii, cu invoirea preotului Belciug. Cu timpul, relatiile invatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea, impovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. in schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strangator si tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se incalce autoritatea. Din aceasta cauza e in conflict cu invatatorul Herdelea. Satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamant. Neintelegerile casnice, rabufnirile - violente, uneori dure -, dusmania de aici pornesc ! Este cazul lui Ion. in Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Aceeasi mentalitate, care deformeaza pana si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas se pripasise pe langa casa Paraschivei. Femeie tanara atunci, il primise crezand ca omul, beteag de picioare, nu mai are mult de trait, ca bruma de acere a mosneagului i-ar putea ramane ei. si cand, dupa 20 de ani, Dumitru Moarcas a vandut, fara stirea Paraschivei, casa si gradina, desi ii daduse femeii o suta de zloti, a fost alungat fara mila. Relatiile sociale sufera din pricina acestei mentalitati. in respectul pentru omul cu stare e o distanta sociala pe care o simt si bogatul si saracul: bogatul cu dispret pentru sarantoci, saracul, cu o pornire de dusmanie care zace si atata porniri ce izbucnesc patimas, cand interesele saracului se lovesc brutal de cele ale bogatului. intre chibzuinta rosturilor si nechibzuinta pornirilor se zbuciuma intreg satul lui

L. Rebreanu, in lupta apriga pentru existenta. taranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustete structurala, o tenacitate aspra, care numai la nevoie se lasa induplecata, nu insa si infranta. Inteligenta se supune instinctului de conservare, rabdarea-de asemenea, intre momente de incertitudine ce rabufnesc cu violenta. Atat cele doua planuri principale, cat si planurile secundare ale actiunii, pun in lumina o multime de "suflete mediocre in lupta cu drame peste puterile lor", cum le apreciaza G. Calinescu. Din ele se reliefeaza puternic personalitatea lui Ion, cu sumedenie de fapte rand pe rand incriminate de preotul satului, de invatatorul din sat, de autoritatile satului, de opinia publica. Incriminarea insa oscileaza periodic, in functie de interesele personale sau "institutionale" pe care le reprezinta participantii la actiune. Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare prin conflictul sau cu Simion Lungu si cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o populatie romaneasca asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman. Zona demografica in care actioneaza Ion pastra frumoase obiceiuri ale pamantului, bazate pe anumite principii, referitoare la proprietatea pamantului, la familie si la relatiile sociale. L. Rebreanu observa ca populatia autohtona a invins veacuri de oprimare tocmai prin pastrarea constiintei nationale din care face parte si etica acestei colectivitati. Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale romanilor transilvaneni, decat dragostea de munca, harnicia, in vreme ce dragostea pentru pamantul stramosesc se transforma intrun fetisism pentru "pamantul obiect al muncii", transformare ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, rapacitatea, deosebindu-se prin atitudinea etica, prin unele actiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum si de inaintasi. Autorul insusi subliniaza repetat in roman deosebirea dintre Ion si ceilalti locuitori. Printre altele, in roman se arata ca "in Pripas nu se pomenise omucidere pana atunci, de cand se tine minte". De aceea, profilul lui Ion apare din ce in ce mai intunecat de o continua prefacatorie, participand la un josnic targ al hectarelor, santajand pe viitorul sau socru si terorizand fara scrupule pe Ana. Odioasa fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera un ins de o cruzime rara, care determina sinuciderea Anei, dupa care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic instinct de conservare a proprietatii samavolnic obtinute. intorcandu-se de la cimitir el smulge copilul Zenobiei cuprins de teama sa nu i-l rapeasca cineva. il stange la piept, acoperindu-l cu bratele osoase. Exista oare vreo scanteie de umanism in comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstreaza contrariul, abstractie facand de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii. Demnitatea lui de barbat tanar e parasita de dragul pamantului. Iubirea curata a Floricai a jertfit-o pentru acelasi lucru. Respectul pentru datinile stramosesti ca si dragostea pentru rodul "iubirii" sale le priveste cu un permanent dispret, straine eticii taranesti. Setea de avere, lacomia de pamant merg la Ion pana la manifestari atavice de imbratisare, de sarutare a pamantului arat intr-o exaltare vecina cu nebunia. Ion este mai dezumanizat decat Vasile Baciu care, dupa ce si-a obtinut pamanturile prin casatoria cu o femeie bogata, se poarta bland cu ea, intelegand ca datorita ei a intrat in "randul oamenilor avuti". Ion insa nici dupa condamnabilul sau "succes" nu vadeste vreo urma de cainta in strafundurile constiintei. Comportarea lui Ion este cauza directa a sinuciderii Anei, ajunsa mama.

Teama de a nu pierde mostenirea copilului determina cotitura si prabusirea psihologica a lui Ion, dezvaluind ferocitatea caracterului sau. El isi loveste odios parintii, acuzandu-i de imbolnavirea copilului. Orbirea lui Ion este argumentata de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul sau, arata ca acelasi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este vinovat si de moartea copilului sau. Astfel Ion este condamnat prin faptele sale: incalcarea proprietatii lui Simion Lungu inducerea in eroare a Anei, si a lui Vasile Baciu cu scopul de a obtine pentru sine un folos material injust, determinarea sinuciderii sotiei sale, purtarile familiare josnice, adulterul si inselaciunea, chiar in dauna celui care-i facuse bine. Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune integrate in viata obisnuita a satului, prin ele se manifesta stravechimea asezarilor, a unui mod de a vietui caracteristic, o structura sufleteasca, o spiritualitate ce se oglindeste in evenimentele esentiale ale satului romanesc. Nasterea, botezul, nunta, obstescul sfarsit, hora, sunt in roman, monumente care fixeaza cadrul si pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea intr-un mod de viata ce ramane acelasi, incat, daca oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii, se sting, altii le iau locul, in acelasi sat, in care pare ca nimic nu s-a schimbat. intr-o alta perspectiva, si ea istorica, satul e cuprins in raporturile lui cu stapanirea austro-ungara. Mai afectati sunt intelectualii pentru ca slujbasi ai unui regim administrativ si politic agresiv, existenta acestora depinde de autoritati. Constiinta asupririi nationale se manifesta insa diferit dupa gradul de dependenta, avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emancipare sociala si nationala pe cai legale; profesorul Spataru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile lui scriitoricesti - un entuziast. in imprejurarile acestea neprielnice, romanul lui Liviu Rebreanu vorbeste totusi despre o permanenta a vietii romanesti, cu rosturile ei de neclintit in satul transilvanean. Comentariu - Ion de Liviu Rebreanu Q: Intreaba despre Comentariu - Ion de Liviu Rebreanu Comentariu - Ion de Liviu Rebreanu Pana la aparitia lui "Ion" in anul 1920, romanul romanesc inregistrase numai cateva titluri mai importante: "Ciocoii vechi si noi" de Nicolae Filimon,Ciclul Comanestilor de Duiliu Zamfirescu, "Mara" ardeleanului Ion Slavici, "Arhanghelii" tot in Ardeal, publicat cu 6 ani inainte de catre Ion Agarbiceanu. Cu "Ion" Liviu Rebreanu inaugureaza o faza noua in istoria romanului romanesc si o trecere de la realismul poetic si liric la realismul epic, impunindu-se ca cel mai mare creator epic si intemeietor al romanului nostru modern. Romanul este frutul unei colaborari indelungate. Rebreanu l-a scris in patru ani , dar l-a purtat in sine, l-a plamadit si l-a rotunjit. Este o carte crescuta organic, dintr-o experienta cares-a precipitat cu o preatimpurie maturitate. "Ion" nu este ceea ce se s tie, o capodopera a genului, si primul roman romanesc intr-adevar desavarsit: este tezaurul unei experiente in care se oglindeste o provincie si un popor. Obiectul de studiu a lui "Ion" este viata sociala a Ardealului, care, desi inchisa in celula unui sat, este zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si la mediul administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de+a curmezisul. Romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale, al eroului frust si voluntar al lui Ion.

"Ion" isi trage originea dintr-o scena pe care a surprins.o autorul si care l-a impresionat profund: "Era o zi de inceput de primavara. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica ...". La putin timp dupa aceasta intamplare, are un alt "eveniment" care ii atrage atentia: unul dintre cei mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, isi bate unica fiica intr-un hal ingrozitor, deoarece ea facuse greseala sa ramana insarcinata, si inca "cu cel mai becisnic flacau din tot satul"."Asa insa rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se incuscreasca el, fruntas, cu plevna satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau.". Tot in aceiasi perioada, Rebreanu purtase o discutie cu un flacau din vecini, chipes, harnic, muncitor si foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Flacaul ajunsese la concluzia sa diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pamant. "Pronunta cuvantul <> cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adevarata". Rebreanu incearca sa faca o legatura intre aceste trei scene creionandu-se astfel "scheletul" unui roman. Prima incercare a fost o nuvela cu titlul "Rusinea", ramasa nepublicata, in care Rodovica devenea negresit o victima a iubirii. A doua etapa de prelucrare a acestor intamplari o constituie romanul "Zestrea", insa autorul ajunge la concluzia ca "iesise ceva cu desavarsire neorganic", "ca materialul nu era suficient framantat". Dupa trei ani el rescrie romanul "Zestrea" ca si cand nu ar mai fi existat textul cel dintai, dandu+i numele "Ion". Din linia taranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a pamantului in serviciul caruia pune o inteligenta supla, o cazuristica inepoizabila, o viclenie procedurala si, cu deosebire o vointa imensa. stie sa adune energiile difluente intr-un singur fascicul. Nimic nu-i rezista: in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte emotii; vrea sa-l aiba cu orice pret; dragostea devine si ea o arma calita in valvataia focului ce-l incinge. Actiunea cartii e sustinuta de o intriga simpla, setul de banala. Ion al Glanetasului, flacau sarac, ambitios, inteligent si chipes, seduce fiica unui chiabur, pe Ana lui Vasile Baciu. Desi o iubeste pe Florica, fata saraca si frumoasa, Ion ii face uraticai Ana un copil, ca astfel sa il stranga in chinga pe chiabur care intentiona sa-si dea fata dupa George, feciorul altui taran instarit. Istoria nu are mari complicatii. Planul lui Ion ii reuseste si feciorul Glanetasului, obtine pamanturile lui Vasile Baciu. Bineintes, pana la acest rezultat, Ana e stalcita in batai si trimisa "acasa" pe rand, cand de taica-sau, cand de barbat. Dupa ce-i daruieste lui Ion un mostenitor, Ana se spanzura, convinsa ca feciorul Glanetasului n-a iubito niciodata. Moare si copilul. Ion care ascultase doar"glasul pamantului", incepe a fi sensibil si la "glasul iubirii". El ii da tarcoale Floricai, ajunsa nevasta lui George. Acesta il pandeste intr-o noapte sii crapa capul cu sapa. George va pleca la ocna, si pamanturile lui Vasile Baciu, conform intelegerii dintre socru si ginere, vor deveni "proprietatea bisericii". Satul Prpas unde are loc desfasurarea actiunii, in ceea mai mare parte, strabatut de un drum alb, desprins din soseaua care, intovarasind Somesul, ajunge la Cluj, pare un popas mai indelung pentru un narator ce vrea sa ne convinga, aglomerand nume reale cu altele imaginare, ca ne infatiseaza un instantaneu de realitate care se confuda cu aceea mare a lumii, dar care ramane totusi unica ( drumul "se desprinde", iar Pripasul apare "pitit intr-o scrantitura de coline").

Drumul inainteaza printre semne ale absentei in somnolenta unei zile de vara, la marginea satului "un Hristos cu fata spalacita (...) isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vrenuri", linistea e intrerupta in rastimpuri de fasaitul frunzelor, un caine picoteste in mijlocul drumului, o pisica se furiseaza intr-o livada, casele sunt insirate una dupa alta si dintre ele au diparut parca oamenii. Fragmentul imediat urmator, acela al horei de duminica din curtea Tudosiei, vaduva lui Maxim Oprea, contrazice senzatia de letargie existenta prin sugestia sumara, dar pregnanta a relatiilor care transforma satul intr-un spatiu al confruntarii permanente, vital prin urmare si continand germenele dramei. Hora ne introduce, de la inceput, intr+un climat torid, de o comprimata electricitate. Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frebetica a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astamparare de patima care clocoteste in jur, asmutita mereu de cei trei lautari tocmiti "sa-si rupa arcurile", sa mai puna o data cantecul ce "salta aprig, infocat", ultimul principiu care ar putea caracteriza aceasta lume este acela al egalitatii intre oameni. Existenta, la antipodul somnolentei, de la cele mai marunte manifestari pana la cele capitale pare o ciocnire cruda de forte, un joc in care sentimentul destinului nu copleseste, ci fortifica spiritul temerar, individualist pana la egoism. De la rivalitatea flacailor pentru recunoasterea primului loc intre indivitii de aceeasi varsta, la aceea a fetelor care asteapta sa fie invitate la hora, ierarhia stapaneste totul, dar se raporteaza in primul rand la forta economica. Hora e o raspantie, de unde pornesc doua drumuri ale naratiunii, mergand cand alaturi, cand incrucisandu-se, comunicand insa mereu intre ele, spre a de imaginea totala a vietii satului romanesc. Descoperim un adevarat roman in roman, si anume , acela a micii intelectualitati, reprezentata in primul rand de preot si invatator. Desi avand o stare econemica nu foarte diferita de a taranului, "inteligenta " se bucura de un statut care ii atrage respectul si ascultarea datorita, fireste prestigiului, destul de rar pe atunci, al stiinsei de carte. invatatorul si popa sunt "domni", alcatuind o categorie sociala diferentiata. Zaharia Herdelea e un invatator inimos, dar impovarat de o familie grea in care sunt doua fete de maritat, fara zestre. Cel mai reprezentativ personaj pentru a doua linie epica este Titu Herdelea. "Domnisorul" pare condamnat sa ramana la suprafata lucrurilor, in ciuda eforturilor sustinute de a gasi existentei sale un fagas iesit din comun. Experientele sale cad sistematic in derizoriu. Declarat poet al vaii Somesului, productia lui cvasiinexistenta se concretizeaza intr-un text publicat de un ziar local, tentat de amor, dovedeste veritabile resurse melodramatice, ezitand intre Lucretia Dragu, un fel de pastila pentru inspiratia sa poetica firava si senzuala Roza Lang, negijata de barbat. Titu Herdelea este un "alter ego" al autorului si de aceea in jurul lui se organizeaza cel de-al doilea fir al romanului. Reprezinta un personaj simbol fiindca sugereaza constiinta nationala, care renaste. in lumea satului principalul mijloc de ameliorare si stratificare a conditiei sociale, ca si de imbogatire il constituie posesiunea pamantului. Pentru taran, pamantul a insemnat o drama ancestrala, o sete nepotolita intr-un sir de secole, care a cumulat necestitatea pama a prefacut-o in patima. Ion e o metafora a dramei pamantului, in care factorul social nu trebuie separat de cel bilogic. Ionsimtea o vocatiune obscura, inradacinata pentru pamant. Ca sa dobandeasca pamantul ravnit, Ion isi da seama ca solutia cea mai la indemana este casatoria cu o fata bogata. Cum aceasta nu e si frumoasa, flacaul va fi nevoit sa insceneze dragostea.

El joaca mai intai rolul cuceritorului, pornind de la o stare psihica oarecum confuza. Lui "nu-i fusese draga Ana si nici acum nu-si dadea deama daca-i draga. O iubea pe Florica, cea cu obrajii fragezi ca piersica si ochii albastrii ca cerul de primavara". insa aceasta este , ca si Ion, saraca, in timp ce Ana avea locuri si case si vite multe". stiind foarte bine ce vrea, Ion isi inabusa, cel putin pentru o vreme, iubirea pentru Florica, dorind cu nesat pamanturile lui Vasile Baciu. Lupta incepe cu avantajul ca fata il place pe el si nupe George, fiul unui bogatan dupa care ar vrea s-o dea tatal sau. La hora, Ion joaca pe Ana si apoi o trage dupa el dupa sura pentru ai sopti vorbe de amor. George afla ca cei doi sunt in gradina si il informeaza pe Vasile Baciu, care tocmai isi face aparitia"lalaind un cantec de betie, cu palaria intr-o ureche, cu ochii inrositi de bautura". Acesta sare la Ion strigandu-i: "Sarantucule!", dezlantuindu-se furios: "Lasati-maaa! Lasati-ma sa.i scot blohataile! Trebuie sa-i beau sangele, altmiteri plesnesc! Lasati-ma!". Flacaul primeste ocara "ca o lovitura de cutit", reactie fulgeratoare, tipica pentru taranii lui Rebreanu, care sunt in genere impulsivi, cazand repede prada instinctelor. Injuria lucreaza adanc in sufletul flacaului: "inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat". Rusinea ce i-o facuse Vasile Baciu i se asezase pe inima ca o piatra de moara. "fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul". Va cauta rafuilala, dar nu cu Vasile Baciu va dori sa-i plateasca, ci lui George, rivalul sau in competitia pentru Ana. il va provoca in aceeasi seara incingandu-se o bataie vecina cu moartea, reliefand pe prim plan detaliile fizice observate foarte aproape: venelecare se umfla, pumnii care cad grei, sangele care curge siroaie. Dupa aceasta bataie, Ion se simte racorit si triumfator. Inteligent, el se gandeste cum sa speculeze aceasta victorie astfel incat Ana sa afle de la altcineva intamplarea si sa creada ca ea a fost pricina bataii. Dobandirea lui Gorge inseamna un pas spre realizarea scopului sau, otreapta epica care-i creeaza eroului un nou avantaj. Stapanit de betia averii, cand trece pe la langa casa lui Baciu, cu ograda larga si gradini, il cuprinde o bucurie "ca si cand toate acestea ar fi ale lui", fara a lua in seama ca Ana il pandea "cu inima cat un purice", in speranta ca se va opri sa-i vorbeasca. Acesta insa "isi urma calea, fluierand si pasind mai apasat", stiind ca in felul acesta pretul lui va creste si dorinta fetei va fi si mai aprinsa. El incepe sa domine o sitatie morala pe care nu va intarzia s-o fructifice pentru atingerea unicului sel: dobandirea pamantului. Flcacaul era constient ca o pierde pe femeia iubita din cauza statutului sau economic precar, pentru care il face raspunzator pe batran: ‚ De ce miai mancat si mi-ai baut pamanturile hodorogule?'. Vrea sa spuna : altfel, as fi fost fericit, n-ar fi trebuit sa-mi sacrific dragostea. si ar fi fost posbil, pentru ca Ion e inzestrat cu o mare energie si vointa de a mincii, cu ravna si pricepere. Patima lui de pamant nu reprezinta o fetisizare, ci atasamentul unui tip constructiv, al unui gospodar, care stie cum trebuie arat si semanat mai bine. El priveste locurile lui Vasile Baciu cu dorinta de a le stapani, dar si cu ochiul specialistului: "Le cantarea din ochi se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum va semana-o cu trifoi." intrucat obtinerea lor mai cerea timp, Ion infige plugul in ogorul vecinului, care fusese altadata a lui: " Macar o brazda sa-mi iau inapoi din pamantul meu ...". Dupa ce trage hatul cel nou, inima flacaului "tremura de bucurie ca si-a marit averea". Se ia la bataie cu vecinul Simion Lungul, dar la toate intrebarile raspunde ca lui nu-i pasa nici de Dumnezeu. Nu-l sperie nici predicile popii care probozeste intr-o Duminica biserica, nici faptul ca e chemat la judecata. Competitia pentru casatoria de bunavoie ii apare lui Ion lipsita de orice sorti de izbanda. Baciu nu va fi de acord in ruptul capului ("mai de graba ii trag una cu barda" decat sa i-o dea pe Ana lui Ion). insa solutia i-o ofera Titu

Herdelea: " Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie trebuie sa-l silesti!". Acesta este momentul in care isi da seama "limpede ce trebuie sa faca". Speculand sentimentele Anei, Ion ajunge in ograda, pe prispa si de acolo in casa, unde nu flacaul, ci fata insista sa intre. Acesta, nici vorba sa comita un act de siluire, si nici o simpla seducere. O cucereste pe Ana, lasand-o sa creada ca ea l-a cucerit, ca l-a smuls din mrejele Floricai, Ion fiind in stare sa joace chiar si rolul celui ademenit. Scena de pe cuptor este una din cele mai "tari" prin admosfera de panda si teama, de dragoste mincinoasa si ambitios calculata din partea lui Ion si de fireasca daruire a Anei, consumandu-se promiscuu sub amenintarea de fiecare clipa a mortii. Cu spaima ca daca s-ar trezi i-ar ucide pe amandoi, se strecoara in culcusul de la picioarele lui Baciu, unde Ion, neclintit in hotararile sale o poseda pe Ana. in sfarsit, ies din casa, fata cu teama sa nu fi ramas gravida, in timp ce flacaul "trebuia sa-si muste buzele ca sa nu izbucneasca de bucurie". El va veni seara de seara, pana ce va fi sigur ca Ana e insarcinata. Apoi isi rareste vizitele, ca in curand sa nu mai treaca pe la ea deloc. intre momentul seducerii si nunta, Ana are de indurat nenumarate batai si umilinte, ea fiind prinsa la mijloc intre lupta pentru pamant dintre Ion si Vasile Baciu, ea fiind o tragica victima. Ion il are la mana pe adversar si poate sa se tocmeasca, sa il sileasca. El ii spune clar Anei ca nu cu ea vrea sa discute, ci cu Baciu. De aceea, o expediaza neintarziat, cu mesajul unei propuneri: "asa sa-i spui! Ca eu cu tine n-am ce sa ma sfatuiesc. Dar cu dumnealui om vorbi, ne-om chibzui". Baciu, fireste, o va bate iar s-o omoare, jurind ca nu se va duce la Glanetasu. Totusi "partile se intalnesc", Ion adoptind inflexibil tactica refuzului, jucind "tare" in asteptarea contrapropunerilor: "Adica nu vrei s-o iei? – Nu vreau, bade Vasile! Cand am vrut eu, n-ai vrut dumneata." Ion foloseste santajul moral: daca nu i se vor satisface conditiile, Ana va fi expusa, ca una care a pacatuit si a nascut de fata mare. De aceea, dindu-si seama ca nu are incotro, Baciu cade la invoiala, ceea ce-l pune pe viitorul ginere intr-o stare euforica: "se gandea numai la pamanturile lui si planuia cum sa le munceasca mai bine". De Ana parca uitase. Ana e doar un mijloc prin care Ion isi duce la indeplinire planul. Scena tocmelii intre cele doua parti, in fasa miresii insarcinate si neluate in seama, este de o rece vigoare. Alaturi de asprimea, de lacomia, de egoismul feroce al lui Ion, sta chipul bland si iertator al Anei, care "nu se gandea decat la dansul. Uitate erau rusinea si bataile si suferintele. Ea nu stia nici de planuri, nici de viclesuguri ... sufletul ei dornic de iubire astepta implinirea visului ca o mantuire...". La nunta, mirele, parca trezit din somn, isi da seama ce sluta este mireasa in comparatie cu Florica, femeia vietii lui. Pentru o clipa, ii trece prin minte un gand nebunesc:" ce-ar fi daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa sca de uratenia asta?" Dar patima pamantului nu-l poate slabi, tocmai acum cand l-a dobandit: "si sa raman tot calic... pentru o muiere?". Ana, victima a conflictelor intre ginere si socru, bate drumul ca un caine alungat intre casa lui Baciu si a lui Ion, fiecare trimitand-o cu mesajul sau, asteptand-o si, apoi, crezand-o complice cu partea adversa carandu-i pumni cu nemiluita. Dupa ce Ion o alunga pe Ana, pentru a-si consolida pozitia, il da judecata pe Baciu spre a obtine cu martori, ceea ce acesta nu voia sa mai recunoasca. Baciu se lasa prins pe deaintregul in capcana lui Ion iscalind actele de intabulare pe numele ginerelui. Venise bogat si acum pleca cersetor, astfel ca de acum in colo il vom auzi mereu pe Baciu spunand: "Mi-ai furat pamantul, Hotule! M-ai omorat hotule!". Acum Ion ajunge sa-si vada visul cu ochii: "tot pamantul e al

meu domnisorule". Cuprins de betia fericirii, eroul vede pamanturile ca pe "niste ibovnice credincioase", "care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor". Pe Ana o apuca durerile facerii pe camp, in timp ce ducea mancare alor sai aflati la lucru. Nici macar acum, Ion nu-si schimba atitudinea fata de nevasta, pe care n-o poate suferii, o boscorodeste nepasator. Doar gandul ca femeia ar putea muri il inspaiminta si il face sa vrea sa fie langa Ana, care tipa in muncile facerii. Momentul care aduce trecerea la un timp personal, adica trait in interioritatea constiintei intime, e acela al reintalnirii cu Florica, mireasa. in timpul nuntii, George surprinde printre meseni ochiii lui Ion "darji, aprinsi si tulburi" si-l inspaimanta parca i-ar fi spus ca "din ei porneste o primrjdie". "Ion nu-si putea lua ochii de la mireasa, ca si cand i s-ar fi lipit de ea intr-o sarutare, atat de patimasa ca nici o putere din lume sa nu-i mai poata desparti". si Ana observa scena; amaraciunea o sugruma si se pomeneste zicand fara voia ei :" am sa ma omor, Ioane!". Lipsita de cea mai elementara afectiune, de ocrotire si de dragoste, inveninata de gelozie, caci o imbratiseaza patimas pe Florica sub ochii ei fara nici o speranta de a-si mai atinge visul de fericire langa barbatul caruia i se jertfise, Ana hotaraste sa se spanzure. Obidita sotie a lui Ion incepe prin a face o fixatie, fiind stapanita obsesiv de imaginea celor doi morti vazuti de ea: Carciumarul Avrum si Dumitru Moarcas. Semnele de alterare a echilibrului mintal se traduc nu prin agitatie, ci printr-o liniste aproape suspecta care insoteste fiecare gand si fiecare pas. inainte de a porni spre locul unde avea sa-si puna capat zilelor, aseaza copilul in leagan si-l inchina de trei ori, amintindu-si noaptea de pe cuptor, cu placerile ei infricosate si nestiotoare. Intra in grajd, unde, "intr-un cui de lemn atarna strangul nou nout cu care legau vitelul pe care-l alegeau la muls". Pregatindu-si spanzuratoarea, are un moment de ezitare; are o scurta tresarire de spaima, dupa care isi reia pregatirea punandu-si anevoie latul de dupa gat. Moartea isi face aparitia dandu-i mai intai un fior senzual, caracteristic sucombarii prin spanzurare: "Simti o placere ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Ultima fulgerare de gand se leaga tot de noaptea placerilor, dupa care totul se incalceste. Ramane doar planul fiziologic: " Ochii holbati nu mai vedeau nimic. Doar limba crestea mereu, sfidatoare si batjocoritoare, ca o razbunare pentru tacerea la care a fost osandita toata viata". in jur, lucrurile isi urmeaza cursul mai departe, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Existenta chinuita si tragicul sfarsit al Anaei dezvaluie cu o deosebita forta conditia de inrobire si injosire a femeii in aceasta lume. Eroina se pleaca in fata unei legi crunte, neiertatoare, care o transforma din roaba tatalui in sclava barbatului. Aducatoarea de zestre, nascatoare de prunci si animal de munca, iata singurele rosturi sociale ce i s-au lasat. O mana a fatalitatii face ca si copilul acestora sa se stinga, si cu el neamul Glanetasului. Dupa moartea Anei, personajul incepe sa se comporte ca un m intrat in transa. ii da tarcoale lui George gasind diverse prilejuri sa-i faca vizite acasa. Patima a pus o asemenea stapanire asupra lui, ca abia se putea tine sa nu sara sa o ia in brate pe Forica, fata de barbatul ei. Oricat ar fi de impatimit de avere, ea nu-l satisface pe deplin. Ocolita si amanata, problema fericirii i se pune in termenii cei mai firesti: "ce folos de pamanturi daca cine ti-e drag pe lume nu-i al tau". Femeia devine obsesia lui Ion, ca altadata pamantul. Odata se intalnesc si fac dragoste pe camp, acolo unde nascuse Ana. Ion e acum mai decis ca oricand sa-si duca pana la sfarsit patimasa chemare de dragoste: "Sa stiu ca fac moarte de om si tot a mea o sa fii". in incursiunea amoroasa finala, Ion e de o imprudenta fatala:

"Toate le potriveste cu mare grija, numai la George nu se gandise, parca nici n-ar fi fost pe lume". Drumurile lui Ion incep a fi cunoscute si de George, care astepta rafuiala. Presimtirile negre se inmultesc. George pleaca la padure, se intoarce din drum sa-si ia toporul. Atmosfera insasi parca ascunde ceva care o face pe Florica sa fie "gatuita de spaima". Tacerea e ca o "piatra de mormant": barbatul intelat il surprinde pe Ion sa-l doboara cu trei lovituri de sapa: "cu amandoua mainile, George ridica sapa si izbi. Simti ca fierul a patruns in ceva moale si in gand ii rasari intrebarea: "Unde l-oi fi lovit? Dar numaidecat se auzi iarasi, incet si rugator: - Ssst ... ssst ... George izbi a doua oara. Sapa vajai in aer. Apoi un parait surd, urmat de un zgomot ragusit ca si cand se pravale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta infurie mai crunt pe George. Parca tot intunericul s-ar fi schimbat, dintr-o data, intro balta de sange inchegat. Lovi a treia oara fara a-si da seama unde ..." Cand pleca la inchisoare, George intalneste ochii albastri ai Floricai, "privindu-l drept ca o imputare si o mila care nu stia daca sunt pentru el sau pentru celalalt". Florica ramane o imagine de frumoasa enigma si de nefericita incertitudine. Ea este nevoita sa oscileze intre barbatul pe care l-a iubit intotdeauna, si intamplatorul sot care i-a oferit un statut social. Putem spune astfel ca Florica e un alt Ion de sex feminin. Ambitia lui Ion face pereche cu resemnarea si lipsa de curaj a Floricai. Drama se incheie o data cu disparitia eroului principal, cu inmormantarea lui car arunca un ultim fascicul de lumina asupra acestui caracter aspru si patimas: "pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei reci". Lupta lui Ion de a razbate, de a raspunde unei necesitati vitale si deopotriva unei pofte de a avea nostalgie, care declansase rezerve uriase de energie si vointa, lua sfarsit cu o infrangere tragica. Apriga lui zbatre, ne lasa autorul a intelege, ramanea o zadarnicie. in pamant se duc toate pamanturile. Nicaieri in literatura romana viata satului nu a fost evocata cu atata forta realista, atat de viguros si patrunzator. Conditia lui Ion rezuma tragedia istorica a taranimii fara pamant si daca parvenirea sociala a personajului este reprezentativa doar pentru o parte infima a acesei taranimi, ambitia de care este devorat defineste sufletul taranesc, iar destinul sau denunta intocmirea inechitabila ce condamna pe cei de seama lui fie la saracie si umilinta, fie la schilodire morala. Sfortarea lui Ion de asi depasi conditia capata dimensiuni universale si infrangera sa in lupta cu soarta implacabila aduce aminte de prabusirile eroilor din tragediile antice. Povestea ascensiunii si surparii lui Ion aduna in cuprinsul ei intreaga existenta a Transilvaniei romanesti. "Ion" este o densa monografie, o epopee a satului romanesc de peste munti. in psihologia eroului principal scriitorul a intrebuintat simplificarea artei clasice, intrucat Ion este redus, in realitate la un singur instinct. in sufletul lui Ion exista o lupta intre "Glasul Pamantului" si "Glasul Iubirii", dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput, Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte: "Glasul Pamantului" il stapaneste si in fata lui totul tace; numai la urma i s-a adaugat si "Glasul Iubirii". Ajungind la stapanirea pamantului dorit, Ion se umanizeaza, devenind un om ca oricare altul care poate iubi pe Florica fara ca dragostea sa contrarieze marea si unica pasiune a vietii: daca prin succesiune s-a eludat nu numai conflictul, ci si adevarul interes dramatic, unitatea lui sufleteasca, ii da proportii impunatoare: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu ferocitate, asa ca, prin gesturi voluntare si tenace, conditia lui umila se topeste in imensitatea simbolica a unei creatii ctonice.

Rebreanu a cautat mereu o unitate pierduta a Lumii; ca un om al pamantului, a incercat sa revele o "axis mundi", sa descopere, pentru cititorul sau, un Centru al lumii. Ca si Eminescu, ca si Sadoveanu, ca si Blaga, a refuzat dinamismul excentric al literaturii moderne. Dinamism resimtit de o seama de literaturi ale estului european, in al doilea patrar al secolului al XX-lea. "Ion" este capodopera rebreniana in care arta romancierului descopera, cu o rigoare si spbrietate exemplare, adancurile simplitatii, marea poezie epica a miracolului existentei esentiale, si in care linistea povestirii si echilibrul constructiei rasfrang intelegerea matura si armonioasa a omenescului, dau epicului statura memorabila de simbol complex si substantial al frumusetii si contradictiilor lumii si vietii reale. Ion de Liviu Rebreanu - comentariu literar Q: Intreaba despre Ion de Liviu Rebreanu - comentariu literar Ion de Liviu Rebreanu - comentariu literar Aparut in 1920, in forma sa definitiva, romanul "Ion" fundamenteaza formula romanului social modern, obiectiv si realist. Problematica rurala o gasim initial in nuvela "Rusinea", cu o intriga simpla, in care eroina, Rodovica, este victima a iubirii, si apoi, o prima varianta a romanului "Ion" prin "Zestrea". Cu o structura bine echilibrata, in doua parti, intitulate sugestiv Glasul Pamantului si Glasul iubirii, romanul cuprinde in albia lui viata satului transilvanean inainte de razboi. Naratiunea incepe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas: "Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit c u sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Barladului". Si finalul, simetric, incheie rotund romanul cu aceeasi imagine: "Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat locul. Peste zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele". Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o patima mistuitoare, caci tatal sau, "sarac iasca si lenevior de n-avea pereche", a mancat repede zestrea Zenobiei, fiindca "toate crasmele le batea", cat e Armadia de mare; "fugea de munca grea". Iubea pamantul de mic copil. A crescut ravnind si pizmuind pe cei bogati, dorind cu orice pret sa aiba pamant mult, cat mai mult: "De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama". In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul satului", desi era urata si n-o iubea. Urmandu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu

lacomie. Dar iubirea ascunsa pentru Florica cea frumoasa si saraca, maritata mai apoi cu George Bulbuc, nu-i da pace. Tratata inuman de catre Ion si de catre tatal ei, Ana isi curma viata. Romanul este, din acest punct de vedere, o drama a casniciei taranesti in lupta pentru pamant. Copilul ramas se imbolnaveste si moare, spre disperarea lui Ion, care vedea in el doar garantia pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu. Ion este ucis de catre George Bulbuc, barbatul Floricai, cand se lasa sedus de "glasul iubirii", fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite. Apreciat constant drept o mare constructie epica, "o epopee a taranului roman", "Ion" este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul apreciaza. in centrul romanului sta figura lui Ion, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Eugen Lovinescu (in "Istoria literaturii romane contemporane") observa: "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales, o vointa imensa". Conturat obiectiv si realist, intr-o maniera moderna, sugestiile naturaliste se atenueaza. Aflam ca la scoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care mereu "i-a batut capul Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn". Era silitor si cuminte, dar "ii era mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tina coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul." Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza. Faptele pun in lumina caracterul personajului. Scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu la hora duminicala dezvaluie starea lui Ion, notata cu minutiozitate. Jignit de Vasile Baciu care-l numeste "sarantoc" si "talhar", in fata satului, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent. "Ion schimba fete-fete. Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul." Destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile interioare, mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care-l vroia Vasile Baciu ginere, fiind flacau bogat, Ion "era multumit acuma si racorit". Orgoliul ranit al lui Ion se mai tempera in urma acestei ispravi. Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, intrand cu plugul, deoarece cu ani in urma era pamantul Glanetasilor, confirma aviditatea pentru pamant a lui Ion: "Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea". Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului. Dojenit de preot in fata lumii din biserica, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc. Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de dorinta de a avea pamant, cat mai mult, si dupa ce capata pamantul mult ravnit. Personajul e surprins in situatii care-i pun in lumina trasaturile. Istet si viclean, isi alcatuieste cu grija planul dobandirii pamantului inca de la hora duminicala. cand incepe s-o ademeneasca pe Ana.

Lovind-o pe Ana cu sange rece, personajul este "bruta ingenua" (N. Manolescu - "Arca lui Noe" -) "o fiinta generica, a carei inclestare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se infrateste cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii. Dar personajul nu are liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului mult ravnit, pentru ca revine "glasul" iubirii . Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale viguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-i al tau"- spune Ion la sfarsit. El este devorat si de "glasul pamantului" si de "glasul iubirii". Destinul lui Ion este strans legat de viata satului din primele decenii ale secolului XX-lea, a carui existenta o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania. Sunt prezentate aspecte ale asupririi nationale, simtite mai ales de intelectualii satului, in raport cu autoritatile de stat ale asupririi austro-ungare. O anumita ierarhie sociala este vizibila dupa locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul sta cu batranii fruntasi, apasa vorbele, le insoteste cu gesturi hotarate; barbatii isi scot palariile la apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si fruntasii satului ies la poarta intru intampinarea "domnilor". Pe laturi, "ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiindu-se sa se vare printre bogatasi." Scriitorul prezinta elemente ale vietii cotidiene in amanuntime, cum este scena trezirii Glanetasilor cand se aude, in tinda, glasul aspru al cocosului, in zorii zilei, sau descrierea noptii in sat: "Noaptea se inalta din ascunzisuri, sugrumand cele din urma zvarcoliri de lumina. Peste sat albastreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, invaluit intr-o boare usoara. Zgomotele se desluseau din ce in ce mai limpede". Ni se infatiseaza odihna, in pridvor, seara, a familiei invatatorului Herdelea, cand femeile brodau sau crosetau, vorbeau si radeau, in vreme ce Herdelea, cu pipa-n gura, rasfoia cate-o carte. Casa invatatorului, "cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline", biserica "nu mai rasarita ca alte case din sat" polarizeaza oamenii satului. Scriitorul prezinta evenimentele traditionale: nunti, botezuri, inmormantari, slujbe religioase duminicale, sarbatorile Craciunului si pregatirea acestuia, cantatul colindelor. Pe celalalt plan se desfasoara existenta familiilor de carturari, care se pastreaza oarecum izolata, din "orgoliu de casta" (G. Calinescu). invatatorul Herdelea este mereu amenintat de grijile familiei, de maritatul fetelor, de afirmarea ca gazetar al lui Titu, de autoritati, de teama sa nu-si piarda casa, construita pe pamantul preotului Belciug; este din ce in ce mai resemnat, coplesit de iluzii spulberate, de compromisuri se i-au calcat pe inima. "Duelul" dintre invatatorul Herdelea si popa Belciug, interesele si certurile marunte dramatizate, existenta cotidiana, ca si evenimentele traditionale fac din "Ion" o autentica monografie a satului ardelenesc.

Romanul are un caracter epopeic, prin senzatia atat de plina a vietii, "glasurile se amesteca si se confunda in zgomotul inimii" (N. Manolescu). in Ion, personajul principal al romanului, G. Calinescu vede "un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza asezarii la casa lui". in ceea ce priveste stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenta a scrisului lui Rebreanu: "Formula lui "Ion" este ingramadirea unui fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit, fara o necesitate apreciabila, fara finalitate.[...] formula realizata rar in toate literaturile si pentru prima data la noi". Prin romanul "Ion", Liviu Rebreanu a dat literaturii romane intaia creatie epica de mari dimensiuni in care se simte pulsatia vietii, scriitorul dovedind ca are vocatia constructiilor monumentale. Tudor Vianu aprecia romanul pentru intuitia psihologica sigura, pentru pasiunile traite, avand o maretie reprezentativa, iar pe Rebreanu il considera "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori romani). Despre structura compozitionala a romanului Ion de Liviu Rebreanu Q:

Intreaba despre Despre structura compozitionala a romanului Ion de Liviu Rebreanu

Despre structura compozitionala a romanului Ion de Liviu Rebreanu Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate "Zestrea" si "Rusinea" romanul este alcatuit din doua parti: "Glasulpamantului" si "Glasul iubirii". Ca si Lev Tolstoi in romanul "Razboi si pace", scriitorul si-a organizat actiunea pe doua planuri narative: a) primul dintre- acestea prezinta momente din existenta taraneasca si are drept tema problema pamantului; in interiorul lui, se consuma destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia si multe altele. b) Cel de-al doilea plan al actiunii prezinta aspecte din viata intelectualilor satului (reprezentati prin invatatorul Zaharia Herdelea si prin preotul Belciug) si are ca tema problema nationala a romanilor transilvaneni. Cele doua teme reunite in "Ion" vor fi flexionare ulterior in doua capodopere: "Rascoala" (roman al dezlantuirii energiilor gloatei insetate de pamant) si "Padurea spanzuratilor" (drama a romanilor transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva altor romani). Dintre elementele de structura ale romanului, cel care se incadreaza in asertiunea calinesciana pomenita in enunt este hora (ca moment al vietii satului). Subiectul romanului ne transpune in lumea satului transilvanean de la inceputul veacului nostru, sat in care existenta curge intre semanat si seceris, pe o traiectorie presarata cu intamplari, pasiuni si ritualuri, in care fiecare individ traieste in virtutea unei mentalitati tipic taranesti. Din acest punct de vedere, romanul are caracter monografic.

Actiunea se petrece in satul Pripas (in realitate, Prislop) si ar putea fi rezumata astfel: Ion al Glanetasului - flacau harnic, dar sarac, iubind mai presus de orice pamantul, o amageste pe Ana, uratica fiica a bogatului Vasile Baciu, sacrificand pentru aceasta iubirea Floricai. Dupa indelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a crea o admirabila pagina monografica. Abia dupa nunta, Ion isi da seama ca, impreuna cu paman turile, o va primi si pe Ana si incepe sa o urasca. Altfel, el traieste o scurta perioada de bucurie navalnica, facandu-si planuri si privind adesea pamanturile lui Vasile Baciu pe care le si considera ale lui. Iluziile i se spulbera insa, atunci cand socrul sau isi calca promisiunea, admitand totusi sa-i scrie pe numele lui cinci loturi. in timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu care o credea inteleasa cu Ion ca sa-l jefuiasca, lovita crunt si de acesta din urma si batjocorita de Zenobia, starneste compatimirea intregului sat. Nici harnicia umila a nevestei si nici nasterea, in vara, a lui Petrisor, nu moaie inima barbatului ale carui ganduri erau numai la avere. In curand, Florica se marita, simetric, cu George - flacau care-i fusese harazit Anei. inca de la nunta, aceasta din urma intelege ca Ion tot o mai iubea pe frumoasa Florica, banuiala confirmata in curand de Savista - oloaga satului. Derutata, cu mintea "stinsa" si cu "inima seaca si goala", Ana se spanzura. Ion, surprins intr-o noapte de catre George; in curtea lui, este omorat, in mod simbolic, cu sapa. inainte de moarte, i se deruleaza prin minte intreaga existenta, in acorduri solemne de mare poem epic. Dincolo de aspectele calendaristice ori sociale ale existentei rurale, romanul confera pamantului dimensiuni mitologice: in preajma lui si auzindu-i "glasul", Ion devine un alt om: pamantul este Uriasul pe care el il adora si-l invinge, iar gestul sarutului gliei este simbolic. Conflictul principal al romanului este de ordin interior si consta in lupta care se da, in sufletul lui Ion, intre cele.doua "glasuri" care-i stapanesc fiinta, pana Ia sfasiere. Ill.b) Dincolo de firul central al actiunii (care ar putea avea ca "personaj" patima pentru pamant a lui Ion), autorul evoca, in cadente poematice, momentele etern repetabile ale vietii: nasterea, nunta si moartea; acestea sunt incadrate in existenta sempiterna a satului ardelenesc, in care timpul curge lent si solemn ca apele unui fluviu. Astfel, nasterea lui Petrisor (descrisa in capitolul intitulat "Copilul” din volumul al II-lea), capata conturul unui eveniment arhetipal, de mareata solemnitate: in linistea alba a zilei de vara si intr-o neclintire de inceput de veac, tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al planetei; cei doi barbati (Ion si tatal sau aflati la seceris) "nemiscati, in picioare,.cu capetele descoperite", asista la eveniment ca la o taina sacra "pe care totusi omul n-a ajuns inca s-o inteleaga in toata maretia ei dumnezeiasca"'.

Ritualul nuntii (evocat in capitolul intitulat "Nunta" din volumul I - "Glasul pamantului”) are caracter monografic, dar nu numai atat: descrierea alaiului de carute (care insoteau caruta in care se aflau mirii - Ion si Ana), trecerea lor ritmica, se face in fraze cadentate, de epopee: "Nunta tinu trei zile, dupa obicei... Sambata porni tot alaiul, in carute, la notar, in Jidovita. infrunte, calaretii pocneau mereu din pistoale, pe cand in caruta intai lautarii isi frangeau degetele cantand (...). Apoi venea o caruta cu mirii si cu drustele, apoi o brisca cu nasii (...), apoi alta caruta cu parintii mirilor...". In ceea ce priveste moartea ca eveniment cosmic, dintre cele patru morti evocate in roman (a lui Ion, a Anei, a carciumarului Avrum si a lui mos Dumitru Moarcas), numai ultima se incadreaza in firesc, determinata fiind de rotatia lumii. intamplarea este prevestita doar de placerea cu care acest batran isi amintea fapte uitate, "razand copilareste, parca istorisind s-ar fi intors aievea in tineretea-i vesela si fara de griji"; si, tot in mod neobisnuit, batranul incearca sa se rada, pregatindu-se pentru "intalnirea" cu moartea care il si surprinde brusc, trecandu-I in lumea umbrelor. Si aici, ca in marile epopei, evenimentul este solemn,iar batranul nu reprezinta neaparat o individualitate, ci o ipostaza a omului muritor din totdeauna. Despre opera literara Ion de Liviu Rebreanu Q: Intreaba despre Despre opera literara Ion de Liviu Rebreanu Despre opera literara Ion de Liviu Rebreanu "Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea realistă nu atinge măreţia lui Ion." N. Manolescu Apărut în 1920, în forma sa definitivă, romanul Ion fundamentează formula romanului social modern, obiectiv şi realist. Problematica rurală o găsim iniţial în nuvela Ruşinea, cu o intrigă simplă, în care eroina, Rodovica, este victimă a iubirii, şi apoi, o primă variantă a romanului Ion prin Zestrea. Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul pământului şi Glasul iubirii, romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război. Romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas "pitit într-o scrântitură de coline" şi se încheie rotund cu satul "rămas înapoi acel aşi", sugerând astfel curgerea eternă şi impasibilă a vieţii: "Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind

puţin la Cişmeaua-Mortu-lui, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline". Şi finalul, simetric, încheie rotund romanul cu aceeaşi imagine: "Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca.nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş". Subiectul are o intrigă simplă; Ion Pop al Glanetaşului, doreşte pământul cu o patimă mistuitoare. Căci tatăl său, "sărac iască şi lenevior de n-avea pereche", a mâncat repede zestrea Zenobiei, fiindcă "toate, crâşmele le bătea", cât e Armadia de mare; "fugea de muncă grea". Iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi piz-muind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă pământ mult, "cât mai mult". "De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...". In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul" satului, deşi era urâtă şi n-o iubea. Urmărindu-şi cu viclenie şi tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care jinduise cu lăcomie. Dar iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată mai apoi cu George Bulbuc, nu-i dă pace. Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Romanul este, din acest punct de vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el garanţia păstrării pământurilor lui Vasile Baciu. Ca un destin implacabil, Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi. fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.

Apreciat constant drept o mare construcţie epică, "o epopee a ţăranului român", Ion este romanul unui destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază. In centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său, consumându-se între iubire şi patima pentru pământ. Eugen Lovinescu (în Istoria literaturii române contemporane) observa: "Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezişul, romanul se organizează totuşi în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion. El e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii, şi vrea să-l aibă cu orice preţ". Conturat obiectiv şi realist, într-o manieră modernă, sugestiile naturaliste se atenuează. G. Călinescu consideră că "viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse, i-a determinat acţiunile". Observator omniscient, de o obiectivitate rece, Rebreanu îşi construieşte discursul narativ dintr-o perspectivă total auc-torială. Aflăm astfel că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu "i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Ar-madia, să-l facă domn". Era silitor şi cuminte, dar "îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul

pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul. Şi Glanetaşu, pe cât de greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze". Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează: "Trecea deseori parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum voi semăna-o cu trifoi.!." Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile Baciu la hora duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile Baciu în faţa satului, care-l numeşte "sărăntoc" şi "tâlhar", Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: "Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă şi cu un pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât ocările. (...) Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţintuise locului". Astfel, destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc în situaţii-limită. După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care-l voia Vasile Baciu ginere, fiind flăcău bogat, Ion "era mulţumit acuma şi răcorit". Orgoliul rănit al lui Ion se mai tempera în urma acestei isprăvi. Conflictul cu Simion Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ, intrând cu plugul, deoarece cu ani în urmă era al Glanetaşilor, confirmă aviditatea pentru pământ a lui Ion: "Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea". Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa lumii din biserică pentru că-l bătuse pe George, Ion puse ochii în jos, tremurând de ruşine, simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte din loc: "Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Ii ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz". Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial': frământat de dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după ce capătă pământul mult râvnit. Personajul e surprins în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean, îşi alcătuieşte cu grijă planul dobândirii pământului încă de la hora duminicală, când începe s-o ademenească pe Ana. Comportamentul bine calculat faţă de Ana şi Vasile Baciu în urmărirea scopului său e calificat de G. Călinescu astfel: "In planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ". Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este "bruta ingenuă" (N. Manolescu - Arca lui Noe), "o fiinţă generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se înfrăţeşte cu

pământul într-un ritual mistic al posesiunii (n. Manolescu). Dar personajul nu are linişte şi fericire nici după dobândirea averii mult râvnite, pentru că revine "glasul" iubirii. Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a instinctelor sale viguroase şi neclintite, căci, "ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău" - spune Ion la sfârşit. El este devorat de "glasul pământului şi glasul iubirii". Destinul lui Ion este strâns legat de viaţa satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a cărui existenţă o surprinde realist, structurat şi diferenţiat social, în condiţii specifice pentru românii din Transilvania. Sunt prezente aspecte ale asupririi naţionale, simţite mai ales de intelectualii satului, în raport cu autorităţile de stat austro-ungare. G. Călinescu aprecia romanul Ion drept un "poem epic", care cuprinde "momente importante din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară". Romanul începe şi se sfârşeşte semnificativ cu unul din momentele importante din viaţa satului: hora duminicală, pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea, o horă "a soartei". Conflictul se conturează, e previzibil de la început. Bătaia dintre Ion şi George de la cârciumă este un preludiu al crimei, moartea lui Moarcăş sau a lui Avrum anunţă sinuciderea Anei, toate acestea sunt elemente ale unui "ritm esenţial al existenţei" (N. Manolescu). O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul se află alături de bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii satului ies la poartă întru întâmpinarea "domnilor". Pe lături, "ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi". Scriitorul prezintă elemente ale vieţii cotidiene în amănunţime, cum este scena trezirii Glanetaşilor, când se aude, în tindă, glasul aspru al cocoşului, în zorii zilei, sau descrierea nopţii în sat, ca şi odihna, în pridvor, seara, a familiei învăţătorului Herdelea, "unde femeile brodau sau croşetau, vorbeau şi râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură,. răsfoia câte-o carte" De aci, din pridvor, se desfăşura panorama satului: "Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa lor ca o hartă mare cu reliefuri în colori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidoviţa, trăsurile care umblau între Armandia şi Bistriţa defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanţe vechi româneşti cu nişte voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învăţătorului..." Casa acestuia, "cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline", biserica şi preotul ei, cârciuma, "nu mai răsărită ca alte case din sat", polarizează oamenii satului. Scriitorul prezintă evenimentele tradiţionale: nunţi, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântări, slujbe religioase duminicale, sărbătorile Crăciunului şi pregătirea lui, cum ar fi Bojotaia, cântatul colindelor ş.a.

Pe celălalt plan se desfăşoară existenţa familiilor de cărturari, care se păstrează oarecum izolată, din "orgoliu de castă" (G. Călinescu). Invăţătorul Herdelea este mereu ameninţat de grijile familiei, de măritatul fetelor, de afirmarea ca gazetar a lui Titu, de autorităţi, de teama să nu-şi piardă casa, construită pe pământul preotului Belciug; din ce în ce e tot mai resemnat de iluzii spulberate, de compromisuri ce i-au călcat pe inimă. "Duelul" dintre Herdelea şi popa Belciug, interesele şi certurile mărunte dramatizate, existenţa cotidiană, ca şi evenimentele tradiţionale fac din Ion o autentică monografie a satului ardelenesc. Romanul are un caracter epopeic, remarcat de G. Călinescu, prin senzaţia atât de plină a vieţii, "glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii". Şi N. Manolescu apreciază că "personajele seamănă aici cu nişte masive forţe ale naturii", deci au dimensiunea eroilor de epopee. In ceea ce priveşte stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenţă a scrisului lui Rebreanu: "Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreşit, o metodă lipsită de strălucire artistică şi de stil, cu mari primejdii dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planşe anatomice, de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi". Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale. Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuiţia psihologică sigură, pentru pasiunile trăite, având o măreţie reprezentativă, iar Rebreanu este "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori români).